Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
De dor şi inimă albastră de Liviu Dănceanu

Omul, se ştie, este la origine o vietate marină. De aceea, poate, rămân sclavul croazierelor pe apă. Iar o plimbare pe Sena, înfăşurat în razele toride ale soarelui, nu poate isca decât o dublă promisiune: 1) aceea de temut, fără îndoială, de a contracta o insolaţie; 2) de a descoperi o lume. E vorba de lumea ce recunoaşte Sena drept personajul ei axial. Fluviul care strânge în valurile lui memoria Parisului. Apa care, spre deosebire de oraşul ce-l înjumătăţeşte, emite pretenţia de a fi simbolul identităţii: întotdeauna comparabilă cu ea însăşi.

Năravul, ca de altfel şi limitele noastre, ne fac să trăim pe uscat. Este motivul pentru care, probabil, fiind pe apă, îmi place să privesc malurile, acceptând incitaţia de a mă întreba cât balamuc vituperant şi câtă sărbătoare tihnită sălăşluieşte dincolo de limanuri. De pe Sena, Parisul pare un roman pe care îl frunzăresc în speranţa că, dacă nu am cum să-i surprind esenţialul, pot măcar să-l zăresc. Un roman ca un studiu franc şi îndrăzneţ al inimii unei metropole ce a dezvoltat atâtea epopei subiective şi a formulat atâtea cereri de îngăduinţă pentru întreg cortegiul de neajunsuri şi deversări, de devotament şi meschinărie, de dragoste şi ură, de generozitate şi rea-credinţă, de admiraţie şi netrebnicie.

Visăm să zburăm. Şi uneori chiar o facem. Iar zborul nostru e ca un fel de poartă prin care evadăm din realitate pentru a pătrunde într-o lume neexplorată, ce seamănă a vis. Uneori e mai uşor să ajungi la această poartă lunecând pe firul unei ape. Am încercat şi eu cu un fel de pachebot gargantualic, doldora de chinezi (mici la stat, dar mari la sfaturi limbute), descinzând în pragul nu al unei singure porţi, ci al tuturor acelora prin care Rive Droite şi Rive Gauche îşi întind tentaculele într-o suită a îngemănărilor şi a clivajelor, aidoma unui dans de apariţii şi dispariţii implacabile. O croazieră pe Sena e ca şi cum te-ai naşte şi ai muri în fiecare clipă. Un act aproape iniţiatic, pe care l-am săvârşit pe puntea unui Bateaux-Mouches, începând cu Pont de l^Alma, de unde am lăsat să plutească pe firul tulbure al apei atâtea şi atâtea şansonete de dor şi inimă albastră.

Nu departe de Paris, pe malurile aceleiaşi Sene, americanii finanţează copios o şcoală de vară pentru tinerii muzicieni de peste ocean. La Fontainbleau dorinţa de mărire a lui Ludovic al XIV-lea rezonează astfel cu voinţă de expansiune a unor yankei mereu pe fază şi puşi serios pe re-scrierea unor fraze din istoria muzicii europene. Altminteri, Fontainbleau mi-a părut a fi un castel cât un oraş, o catedrală cât un castel, un popor de creneluri, statui şi fântâni cât nişte catedrale. Totul scăldat de aleile parcului englezesc sau ale celui franţuzesc, ale grădinei Dianei şi de luciul lacului ori al canalului gestionate cu generozitate de mulţimea pestriţă a raţelor, pescăruşilor şi porumbeilor.

Dar nu a porumbeilor neapărat albi, pe care doctrina stângistă îi închidea în colivii pacifiste, doctrina ce perora anatema Evului Mediu, afirmând despre această felie de cultură europeană că reprezintă perioada animală a istoriei omeneşti, zoologia acesteia. Cât tembelism, atâta prefăcătorie. Nu mai departe decât zilele trecute am auzit încă sintagme de tipul: epocă întunecată, perioadă obscură ori democraţie a nelibertăţii. Adevărul e că, din acea perioadă a feudalismului luminat, începe aventura artei europene de orientare creştină. Ascultaţi muzica şcolilor de la St. Martial de Limoges sau Notre-Dame de Paris şi veţi simţi bobârnacul pe care călugării-cântăreţi din aceste dioceze l-au dat fenomenului sonor savant întru declanşarea unui proces inerţial ce s-a dovedit a fi imposibil de deturnat ori de curmat. Ei bine, am avut privilegiul de a mă număra printre martorii re-constituirii acestui avânt originar, ce şi-a prezervat menirea plasării limbajului muzical pe o orbită atotcuprinzătoare, într-un anume fel incomensurabilă. Făptaşe au fost o soprană şi o mezzo-soprană, amândouă convinse că întreprind un act recuperator, navigând temerar în amontele muzicii culte. Totul săvârşit în spiritul şi în litera partiturilor restituite de nişte peregrini cu bagajele minuţios pregătite pentru "un voyage musical pour deux voix a^cappella". Lucie Jolivet este licenţiată în meuzicologie la Universitatea Paris 8, dar şi în canto la Ecole Nationale de Musique din Bourg-la Reine. Propensiunea pentru muzica veche a determinat-o să-şi desăvârşească studiile în acest domeniu la Conservatoire National Supérieur de Musique din Lyon. Şi tot această pasiune i-a aspirat întreaga disponibilitate prospectivă, care a fost astfel arondată Centrului de Muzică Medievală din Paris. Véronique Roire este de formaţie actriţă, absolventă a Conservatorului Naţional de Artă Dramatică din Lyon. Cu timpul însă a glisat înspre teatrul muzical şi de aici, sub îndrumarea lui Pierre Marvaut, Glenn Chambers, Richard Miller şi Benoit Ami, a făcut paşii decisivi către slujirea statornică a polifoniei vocale medievale şi renascentiste. "Joie, douleur, recueillement ou exaltation, la musique et les mots ont de tout temps joué avec ces sentiments". Da, asta se întâmpla chiar şi în Evul Mediu, în faţa căruia marxiştii, dialecticieni au ba, şi-au astupat nu numai urechile, ci şi pleoapele ori mintea. Ce poţi face însă când un Landini, Leoninus, Perotinus, Hucbald sau Ogier te obligă să le destupi? Un singur lucru, desigur: le asculţi, pur şi simplu, muzica. Aidoma unui copil ce învaţă să meargă.



Căci copilăria este, probabil, singura natură netulburată pe care o mai întâlnim încă în societăţile aşa-zise cultivate; de aceea poate că nu e nici o minune că fiecare urmă de pas a naturii din afara noastră ne întoarce la copilărie, adică la acea stare de vis edenic, de dulce confuzie între real şi imaginar. Iar orice copilărie îşi are norodul ei de păpuşi, adevărate izvoare de încântare şi de speranţă într-o lume incipientă, neîncolţită de egoism şi de mâhniri ascunse. Norod pe care l-am întâlnit în Impasse Berthaud, savurându-şi experienţele istoriei lor de un veac şi jumătate. Vârsta, rangul, sexul, rasa nu le împiedicau să stea laolaltă şi să bârfească pe marginea năravurilor cele noi, ivite printre protectorii, dar şi protejaţii lor: oamenii. De la bătrâna poupée, confecţionată în 1805 (deh, cu moravuri vetuste şi şcoală la pension), până la păpuşa Barbie (cea cu o moralitate îndoielnică), toate vroiau parcă să-mi spună câte ceva despre soarta lor, nici mai limpede, nici mai tulbure decât a noastră. Poveşti rostite de păpuşi ca nişte studii oneste şi îndrăzneţe ale sufletului omenesc. Poeme sincere şi simple ce seamănă frăţeşte cu realitatea. Mărturisiri care se pot oferi oricând gândirii. Le-am ascultat cu deferenţă, spuse cu tâlc şi chiar cu voluptate de către locatarii muzeului: păpuşi franceze fabricate în regiunea pariziană sau păpuşi germane de Thuringia, păpuşi spaniole sau italiene, ruseşti ori germane; păpuşi model Barrois sau Gaultier, Jumeau sau Clément; păpuşi cochete dând târcoale prin Montmartre sau plimbându-se în grădina Luxembourg; păpuşi încălzindu-se la gura şemineului ori însuşindu-şi lecţiile într-o sală de clasă; păpuşi aflate la cumpărături, la mercerie sau în raionul de confecţii; fantoşe confiscate de eclerajul unei săli de spectacol ori de agitaţia mulţimii dintr-o piaţă; păpuşi la munte sau la mare, pe iarbă ori pe nisip. Toate constituite în teribile analize ale expresiei umane. Să fi văzut cât de plastic îmi relatau despre aventurile galante şi abundenţa traiului din anii ^30, despre austeritatea şi privaţiunile din timpul războiului, despre emanciparea şi chiar frivolizarea excesivă a femeii din epoca postbelică. Şi tot păpuşile mi-au înlesnit o întrevedere cu câteva dintre vedetele, altminteri imposibil de contactat, ale show-biz-ului artistic: Shirley Temple, Maurice Chevalier, Charlot, Josephine Baker, Harold Lloyd, Jules Berry. Iar ceea ce m-a emoţionat cel mai tare a fost că mi s-a permis să pătrund în intimitatea lor suavă, văzându-le cum râd, cum plâng sau cum se miră. Păpuşi, păpuşari, păpuşele păpuşite, păpuşete, păpuşaţi... ah, era să spun păpuşoi, dar asta-i o altă mâncare de (po)peste!



O mâncare pe care o servesc, iată, ŕ côté de Musée de la Poupée, intersectând rue des Archives şi ţinând linia dreaptă în prelungirea Rambuteau-ului, pe întortocheata rue des Francs-Bourgeois, acolo unde se află Centrul cultural elveţian, pregătit să pună de un concert "Aequatuor" - ansamblu de muzică nouă fidel componisticii din ţara cantoanelor. Tobias Moster (violoncel), Ingrid Karlen (pian), Matthias Arter (oboi) şi Sylvia Nopper (soprană) au sondat cu pasiune ardentă şi cu entuziasm trei opusuri moştenite de la autori reprezentând tot atâtea generaţii de creatori. Fenruf J12 (2001) de Valentin Marti (născut în 1965, la Zürich) mi s-a părut a fi o muzică prescrisă, listată, în consecinţă previzibilă, dezarticulată, în plus, de o voluntară duritate prin adăpostirea sub umbrela unui expresionism carent de şarm şi sex-appeal. Eine Hauch von Unzeit (1972) de Klaus Huber (născut în 1924, la Berna) este un lamento minimal şi non-evolutiv, pigmentat, oarecum salvator, cu vagi aluzii la muzica lui Purcell sau Haendel; o lamentaţie epurată de dimensiunea spectaculară graţie plasării celor patru instrumentişti în afara spaţiului vizual, ipostază ce a creat o anume stare de vid, de neant tactil, dar şi de audiţie privată, solitară. Vom Grundriss der Brotchen (1994) de Mischa Kaser (născut în 1959, la Zürich) m-a proiectat în atmosfera cabaretelor franceze ori a tavernelor nemţeşti din epoca lui Prevert şi Marlene Dietrich, Pierot Lunaire şi Lulu, o epocă pe care compozitorul o hibridizează, o metisizează, transformând-o într-o operă de trei parale, născută dintr-un tată deghizat latin şi o mamă declarat nibelungă. Concertul s-a terminat. Dau să plec. în sală, cete de spectatori veseli, deconectaţi, zăbovesc cu pichet-uri de "rouge" în mâini. Ce n-aş da să pot achiziţiona şi eu de doi euro exuberanţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara