In cultura noastră, puternic irigată de spiritul lui Mitică, vom răspunde imediat: "De frânghie!" Mardeiaşii corectitudinii politice vor sări şi ei ca arşi: "Pentru a-mi impune cu forţa valori pe care le detest. Jos terorismul creştin!" Noncreştinii nu vor ezita, la rându-le, să denunţe agresivitatea unui semnal sonor îndreptat, desigur, împotriva existenţei lor. Mă mir că ecologiştii n-au cerut încă interzicerea bătăilor de clopot, din cauza poluării sonore! Obiectul în sine apare în epoca bronzului, cunoscând ulterior, la chinezi, o largă răspândire. La popoarele primitive, într-o formă rudimentară, era folosit pentru a avertiza împotriva spiritelor rele, pentru a anunţa schimbarea vremii sau pentru sărbători. Degeaba le vei spune că acest instrument sonor nu e o invenţie creştină şi că, de altfel, creştinismul nu are dreptul de folosinţă exclusivă a clopotelor. Activitatea în mânăstirile budiste este reglementată tot prin clopot. E drept că la creştini - la catolici - el a dobândit şi funcţii simbolice: de întrupare a vocii lui Dumnezeu şi a semnalării existenţei Paradisului.
Şi totuşi, de ce trag clopotele? În vremea noastră şi în civilizaţia noastră, pentru a anunţa ora, pentru a semnala începerea sau sfârşitul ceremoniilor religioase, pentru morţi, naşteri şi botezuri, pentru zilele de sărbătoare, pentru incendii, inundaţii şi alte calamităţi. În istoria navală, există un amplu capitol dedicat funcţiilor de comunicare şi semnalizare ale clopotului. N-au trecut mulţi ani de când clopotele reprezentau prezenţe vii în viaţa comunităţii. În oraşul în care am crescut, auzeai din orice punct cel puţin clopotele catedralei ortodoxe şi ale celei catolice. Era, pentru urechile noastre, echivalentul formulei din vremea cetăţii medievale: "E miezul nopţii şi e linişte, seniori!" Astăzi, sufocate de cacofonia traficului haotic, de amplificarea demenţială a zgomotelor de motociclete, de boxele din maşini date la maxim, de schelălăiturile tramvaielor pe şinele prost întreţinute, de frânele şi accelerările isterice, de ţipetele şi urletele cetăţenilor ce-şi trăiesc dramele în plină stradă, clopotele s-au scufundat într-o stranie muţenie. Trebuie să fii în preajma lor, ca la poalele unor vulcani noroioşi, pentru a le auzi sunetele.
Născut şi crescut în apropierea unor biserici, n-am găsit nimic excepţional în bătaia clopotelor, cum nu găseşti nimic deosebit în aer, în succesiunea luminii şi a întunericului. Absorbit de urâţenia vieţii cotidiene, ani în şir, ba chiar decenii, n-am simţit dispariţia treptată, dar iremediabilă, a acestui sunet care, fără să-mi dau seama, dădea ritm şi graţie existenţei oraşului. Am avut revelaţia că el reprezintă ceva esenţial citind un articol al lui Leon Wieseltier din revista "The New Republic". (Titlul textului pune mici probleme de traducere. În engleză, el este "Ring the Bells", expresie care în transpunere literală înseamnă "Sunaţi clopotele". Numai că, în română, clopotele "bat", ori "sunt trase", iar în varianta diminutivă, "clopoţel", sunt "agitate". Trecând peste acest detaliu, m-a frapat perspectiva din care priveşte Wieseltier ideea de clopot: dinspre estetic spre ideologic.)
De ani buni, Leon Wieseltier se află pe baricadele luptei din mediile occidentale între sprijinitorii unui Israel ce nu acceptă în nici un fel modificarea statutului său actual şi cei care pretind o flexibilitate mai mare în chestiunea palestinienilor. Din acest motiv, destui adversari văd în el un campion al intoleranţei şi fundamentalismului sionist. Dincolo de astfel de lucruri, a căror semnificaţie de adâncime îmi scapă, îl consider pe Leon Wieseltier unul dintre cei mai fascinanţi scriitori contemporani, de-o inteligenţă şi-un talent literar copleşitoare. Cu atât mai emoţionant e să descoperi sub pana sa astfel de rânduri:
"Multă vreme n-am auzit frumuseţea sunetului clopotelor bisericeşti; sau, mai bine zis, n-am vrut s-o aud. Sunau mult prea intens a creştinism, iar în anii tinereţii mele acel sunet mi se părera triumfalist într-un mod care mă vexa - pentru mine, el reprezenta revărsarea clopotelor istoriei, din faţa cărora onoarea mea de evreu îmi cerea să mă dau de-o parte. Când la urechile mele au ajuns sunetele clopotului bisericii St. Francis Xavier de pe Aveue O, ele mi-au adus mesajul că aparţin unei minorităţi. Nu cunoşteam programul liturgic al bisericii şi nici motivele practice pentru care băteau clopotele - deşi aş fi putut bănui, pe baza propriei mele experienţe, efectul anulării estetice de către repetarea ritualului: nici creştinii care auzeau clopotele în mod religios, ca instrumente ce aveau vechiul rol de a semnala, nu erau conştienţi de frumuseţea sunetului. Atunci când sună clopotele, e timpul rugăciunii, nu al muzicii. Arta presupune detaşare, pe când religia o interzice. ş...ţ
Şi totuşi, nici un suflet nu e doar evreu sau doar creştin, şi în cele din urmă frumuseţea ajunse la mine. Dar mai aveam o problemă. Mi s-a întâmplat în facultate, atunci când viaţa nu e prea plină de întâmplări spirituale. Rătăceam prin mica şi minunata mânăstire a colegiului Magdalen. Era după-amiaza târzie a unei toamne la Oxford şi suliţele galbene ale soarelui în descreştere se opreau în severa geometrie de piatră a locului, lovind zidurile ca nişte fulgere blânde. Deodată, am auzit armoniile unui cor care repeta un cântec vesperal - o piesă de Byrd, după cum aveam să aflu mai târziu - într-o capelă alăturată. Încremenit de lumină şi de sunete, copleşit şi încântat, am fost cuprins de o bucurie neştiută şi m-am gândit: aceasta e-o frumuseţe creştină şi o vreau. Am fost şocat de acest gând. Îmi amintesc de asemenea că mi-am spus că noi, evreii, nu avem aşa ceva. Ceea ce mi-a provocat un alt fel de suferinţă de minoritar. Curând, bucuria a trecut, poate pentru că muzica încetase, şi o dată cu ea îmi dispăruse deruta. În timp ce mă îndreptam spre casă, pe Addison's Walk, mi-a venit limpede în minte că în anumite forme ale sale creştinismul poate fi frumos, dar că frumuseţea însăşi nu e creştină. Definiţiile religioase sau culturale sau naţionale ale frumuseţii sunt erori conceptuale. Mi-am revenit astfel, aţi putea spune, în simţuri. Iar ziua următoare m-am întors la Magdalen să consult programul capelei, ca să pot asculta iarăşi corul."
Nu vreau să scot sensuri care nu există în textul lui Leon Wieseltier. Am găsit însă formulările sale atât de expresive, încât ele pot răspunde mai bine decât orice la întrebarea din titlu. Clopotele trag pentru a celebra frumuseţea şi speranţa. Chiar dacă noi nu le mai auzim, ele îşi duc mai departe misiunea. Se adresează unor simţuri pe care poate nici nu le mai avem şi unei experienţe pe care am uitat-o sau n-am avut-o niciodată. Îmi spun, atunci, că sunetele clopotelor se adresează şi surzilor - acelor bieţi infirmi a căror suferinţă nu e compensată de alte simţuri şi care duce, după cum se ştie, la izolare, non-comunicare şi autism. Dar ce e mai autist decât sinistra lume în care trăim, condusă, parcă, după blestemăţiile unui Falstaff, marcate de sunetul clopotelor de la miezul nopţii ce anunţă - în filmul lui Orson Welles - ultima, definitiva izgonire?
Mă reîntorc la textul lui Wieseltier, care conferă clopotului o semnificaţie religioasă, identitară şi ideologică. Dar tot el ştie să le dizolve în parfumul rar al forţei morale de a empatiza şi de a aşeza valorile la locul ce li se cuvine: "... sunetul clopotelor a început, mult înaintea democraţiei, într-un moment proto-democratic, în anul 313, atunci când Edictul de la Milano a instaurat ŤPacea Bisericiiť, iar persecutarea creştinilor din Imperiul Roman a încetat, îngăduindu-li-se din acel moment să se roage în public. Dar cine a fost împăratul Constantin, prin comparaţie cu Lincoln? În timp ce scriu, de pe partea cealaltă a străzii unde-mi am biroul bat clopotele bisericii Lincoln, îndulcind încă un ceas din ziua evreului care sunt."
