În DILEMA VECHE, Vintilă Mihăilescu trece în revistă diversele motive, mărturisite chiar de străini, care, uneori paradoxal, îi fac pe aceştia să iubească România: temporalitatea fluidă de la noi, dezordinea sau „haosul vital”, incapacitatea noastră de a lucra în echipă, egocentrismul, dorinţa românilor de a impresiona, sociabilitatea, lipsa de programare, de reguli, de previzibilitate totuna pentru ceilalţi cu libertatea. Antropologul alege şi povestea cu străini care i-a plăcut cel mai mult, şi anume o întâmplare atribuită Prinţului Charles şi culeasă din „Gândul”: „Pe când se plimba prin Viscri, cu mâinile la spate, Charles s-a oprit în faţa unor bătrâne care stăteau pe o băncuţă. Le-a întins mâna şi le-a salutat. Una dintre ele l-a privit fix şi i-a spus: „Eu te cunosc… Eşti Charly, nu?! Ce mai face mămica dumitale?!” Scena îl face pe eseistul de la Dilema veche să exclame: „Spuneţi şi dumneavoastră, cum să nu te fascineze o astfel de combinaţie între haos şi intimitate? Şi cum să nu iubeşti deci România?…”