Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Anchetă:
De ce am ales „România literară“ de ---

Revista noastră se schimbă la faţă. În bine, spunem noi: îşi sporeşte numărul de pagini, de la 24 la 28, şi câştigă în culoare, jumătate din paginile sale renunţă la veşmântul cernit. Ne-am propus să marcăm momentul printr-un mic exerciţiu de scrutare de sine. I-am invitat pe unii din redactorii şi colaboratorii noştri apropiaţi să răspundă la o întrebare simplă – De ce aţi ales România literară? O întrebare simplă sau o întrebare doar aparent simplă, dacă ţinem cont că ea nu este străină de o anumită capcană: în cazul unei reviste de importanţa României literare, nu tu alegi revista, ci revista te alege pe tine, totdeauna. Oricum ar fi, aceste confesiuni vorbesc despre raporturile cu publicaţia noastră ale unora din cei care o scriu astăzi. Aflăm ce aşteptări au ei de la Rl, cum o văd ei, cât mizează ei pe acest proiect literar. Ceea ce este esenţial dacă vrem să înţelegem corect ce rol poate juca revista România literară pe scena culturală. (G.C.)

Cosmin Ciotloş

Ca să fiu sincer, în cazul meu, lucrurile au stat un pic diferit: România literară m-a ales. Mai precis, Nicolae Manolescu. Se întâmpla acum mai bine de zece ani, pe când eram student în anul întâi la Litere. Ştiam pe-atunci un singur lucru: că vreau să fac critică literară. Singurul gen în care, cum se spune, pofta vine mâncând. Tinerii poeţi înnegresc în singurătate sute de pagini până când, tăind şi rescriind, ajung la ceea ce li se pare a fi un volum convingător. La fel, cei care se pregătesc să devină prozatori. Aveam, pe atunci, un prieten care purta după el neabătut dactilograma unui roman cu care, promitea tuturor, urma să facă gaură-n cer. Era, la data când am văzut-o eu, deja plină de însemnări marginale. Voia să revină asupra unor paragrafe şi sublinia scrupulos toate tonurile şubrede. N-am idee în ce stadiu mai e romanul cu pricina. De apărut, sigur n-a apărut. Scenariul acesta nu se aplică în critica literară. Aici, rodajul se face în văzul tuturor. Nu e timp de afre ale stilului. Responsabilitatea e enormă. La vremea aceea, n-o bănuiam. I-am dus lui Nicolae Manolescu, mi-amintesc, un eseu despre Ţiganiada. Pur şi simplu. Tot ce voiam era să-l citească. Mai mult, nu-ndrăzneam să-mi imaginez. Peste o săptămână, mi-a spus că e bine frazat, că ar vrea să-l publice în România literară şi că nu mi-ar strica să încep să scriu despre actualitate. O lună a durat până am reuşit să scriu următorul text. O lună bătută pe muche. N-aş putea spune exact de ce. Astăzi o văd ca pe o perioadă de asceză, un răgaz necesar pentru a înţelege ce mi se-ntâmplă. Ştiam că sunt pe punctul de a-mi asuma un cod profesional dur şi că, laolaltă cu el, primeam un fel de legat moral. Din momentul acela, săptămână de săptămână, mi-am trimis articolele la timp. Inclusiv de pe patul de spital. Am citit, cu fişe, toate cărţile şi le-am comentat exact aşa cum am crezut de cuviinţă. Desigur, nu exclud să fi şi greşit, dar important e că mi-am păstrat conştiinţa curată. Pentru că altfel, totul ar fi în van şi pentru că m-aş simţi groaznic ştiind că, matur, am maculat o încredere care mi-a fost oferită pe vremea când abia ieşisem din adolescenţă.


Marina Constantinescu

Nu ştiu exact cine pe cine a ales. Ca într-o poveste de iubire. Contează mai mult cum te aşezi pe acest drum. În orice caz, visul oricărui student de la Litere era România literară. Deci, şi al meu. Dacă nu doreai profesorat, dacă vroiai să-ţi cultivi scrisul, să faci cronică sau cercetare literară, dacă partea de jurnalism cultural era valenţa dominantă a formării şi a harului, acest hebdomadar prestigios făcea parte dintr-un proiect de vis. Cum am trecut de la vis la realitate? Un miracol pe care nu-l cercetez. Mă străduiesc, doar, să-i simt tăria şi să nu mă ameţesc nici astăzi de forţa ei. Tradiţia, numele celor din redacţie, numele semnatarilor de rubrici, impactul celor scrise, fascinaţia în jurul unui scriitor, puterea cuvîntului scris şi asumat pînă la ultima consecinţă, polemica de idei, eleganţa şi farmecul ei, colecţia aproape completă din dotarea familiei, frazele îndrăzneţe şi non-conformiste, tuşele halucinante din discursul profesoarei mele Antoaneta Tănăsescu, şcoala concretă în profesiune, în cotloanele meseriei şi în cele ale vieţii, tensiunile şi boema, rigoarea şi voluptatea de a ţine în mînă pagini cu miros de tipar, provocarea intelectuală a fiecărei şedinţe de sumar, competiţia amicală între redactorii unei mese „dreptunghiulare”, responsabilitatea, performanţa, disciplina şi aventura spiritului, în egală măsură ar fi, în linii mari, profilul unei mari iubiri. România literară. Asta am ales. Şi am devenit conştientă de iubirea mea în timp. În peste douăzeci de ani, poate am şi trădat, poate am fost şi trădată. Dar... sîntem împreună. Pe baricadele valorii. România literară este partea fabuloasă a destinului meu.


Daniel Cristea-Enache

Am mai evocat episodul: întreaga echipă, aproape, de la „Adevărul literar şi artistic” (seria Cristian Tudor Popescu-C. Stănescu), s-a despărţit, în 2005, de „Adevărul” şi suplimentul mai sus menţionat, în semn de solidaritate cu cei care făcuseră ALA pînă atunci şi ne oferiseră, cu generozitate, spaţiu în revistă. Atunci l-am sunat pe Nicolae Manolescu şi l-am întrebat dacă aş putea scrie în România literară; mi-a spus că va consulta redacţia şi că aceasta va decide. Aşa a şi fost. Peste o săptămînă, participam la prima mea şedinţă de redacţie la RL, puţin uimit de căldura cu care fusesem primit.
Mai apoi, urma să realizez că nu fusesem o excepţie. Alţi tineri critici aveau să fie întîmpinaţi cu aceeaşi cordialitate la revista condusă atunci de Nicolae Manolescu (director), Gabriel Dimisianu (redactor şef) şi Oana Matei (secretar general de redacţie) –, iar atmosfera şedinţelor de redacţie am încercat să o surprind în două tablete critico-literare incluse în Cinematograful gol. Întotdeauna mi s-a părut normal să fiu recunoscător şi niciodată nu i-am înţeles pe cei care, după ce li s-a făcut un bine, îi urăsc taman pe binefăcători.
Una dintre amărăciunile vieţii mele este că tatăl meu adoptiv, Valeriu Cristea, a plecat de la România literară, după atîţia ani în care făcuse parte din redacţia revistei. Era prin 1990/ 1991 cînd un fals prieten (am aflat-o, de curînd, din jurnalul lui) l-a convins că nu mai trebuie să stea la RL. E drept că sfaturile amicului apolitic cădeau pe un sol prielnic, fiindcă Valeriu devenise un fan declarat al lui Ion Iliescu –, dar ce a urmat se ştie. În timp ce criticul consecvent a rămas cu Iliescu pînă în 1999, cînd a murit, criticul „apolitic” a fost, fără complicaţii, cu toate mărimile politice şi cu toate guvernele, indiferent de culoarea lor.
Dincolo de aceste lucruri – să spunem – personale sau familiale, cu o puternică încărcătură emoţională, în mod obiectiv România literară este o revistă la care oricine ar fi mîndru să colaboreze. Revista e parte a istoriei noastre literare şi culturale şi, decenii la rînd, ea a rămas o publicaţie în care valoarea estetică a fost apărată, susţinută şi proiectată canonic.
Simplu spus, am ales România literară fiindcă am ales literatura şi să fiu critic literar.


Gabriela Gheorghişor

Am mai răspuns cândva la o anchetă despre România literară, pe care o numeam Ileana Cosânzeana a revistelor româneşti, aşa că acum voi răspunde concis şi denotativ.
Scriu la România literară pentru că este o revistă cu tradiţie şi cu prestigiu.
Pentru că are un nivel calitativ ridicat.
Pentru că are o distribuţie bună şi este citită (atât cât mai poate fi astăzi citită o revistă de cultură).
Pentru că am avut mereu libertatea de a scrie despre ce doresc şi cum doresc.
Pentru că îi apreciez pe oamenii care o coordonează.


Gheorghe Grigurcu

Oricum am răsuci lucrurile, din orice direcţie le-am aborda, nu putem a nu admite rolul central pe care-l joacă de multă vreme România literară în cuprinsul presei noastre în domeniu. Săptămînal, privirea autorilor, a iubitorilor creaţiei întru cuvînt se-ndreaptă cu precădere spre acest organ publicistic, fie că sînt, fie că nu sînt de acord cu textele pe care le oferă. Raportarea propriilor lor opinii la cele ale hebdomadarului bucureştean a devenit aproape un reflex. Un fapt e indenegabil: nu toţi putem accepta fără nici o rezervă toate aserţiunile pe care le întîlnim într-o publicaţie. A socoti contrariul nu ar fi oare un artificiu? Eu însumi am fost mîhnit de un text lung, intempestiv găzduit nu de mult de importantul periodic. Există reviste încărcate cu asupra de măsură, de-o „corectitudine” pe care aparent o observă, dar neatractive, nerezonante ca un mediu pîslos. Cu România literară e altceva. Ea posedă un nerv al dezbaterii, o tensiune nedezminţită în majoritatea coloanelor sale, o miză a provocării răspunzînd aidoma unui diapazon condiţiei de vitalitate. Niciodată nu-şi lasă indiferenţi cititorii. Şi nu e vorba de un eclectism, de o deschidere excesiv de largă a componentelor sale ce ar risca depersonalizarea. Oricît ne-am strădui a ne specula micile neconcordanţe, se cuvine salutată împrejurarea că România literară ilustrează o consecventă poziţie estetică. Încă din anii „epocii de aur”, cînd opoziţia sa la ingerinţele ideologiei oficiale se putea decela măcar în subtext, România literară continuă linia maiorescian-lovinesciană a conştiinţei literare. O face şi acum, cînd, în circumstanţele liberale, au apărut neaşteptate obstacole ale unui tendenţionism resuscitat ori cel puţin ale unei axiologii mixate care pot prejudicia canonul estetic. Ba chiar înregistrăm un nou episod al cultului ceauşist, sub chipul unor clovneşti tentative de… estetizare a „genialului cîrmaci”. O surpriză, dar… asta e realitatea. Iată cîteva cuvinte ale patronului Junimii, care fără doar şi poate sună actual în auzul nostru: „Viaţa literară a unui popor, în întregimea lui crescută prin libertatea fiecăruia de a-şi exprima opiniile, s-ar coborî în cea din urmă degradare dacă nu s-ar simţi şi nu s-ar recunoaşte dreptul şi datoria cel puţin a cîtorva scriitori de a veghea asupra celorlalţi şi de a le spune din cînd în cînd fără nici o cruţare: «aici aţi greşit» – dacă într-adevăr au greşit”. În rîndul celor ce se străduiesc a împlini o atare datorie, România literară condusă de Nicolae Manolescu, ocupă un rol major. Se vede că esteticul trebuie apărat cu răbdare şi pe mai departe. Să sperăm totuşi că nu va fi o trudă sisifică.


Sorin Lavric

Sunt patru motive pentru care am ales revista. Primul e că maică-mea, profesoară de limba română, îşi făcuse din abonamentul la „Gazeta literară” (precursoarea României literare) un obicei bigot: culegea în fiecare săptămîna revista din cutia poştală şi apoi o răsfoia ritualic, cu grija cu care un filatelist dă paginile unui clasor cu timbre rare. La ceremonia lecturii se adăuga admiraţia cu care pomenea numele lui Manolescu, pe care îl avusese asistent la catedra lui Piru la începutul anilor ‘60. În pîlnia urechii mele infantile, sunetul cîtorva „-escu” – Petrescu, Manolescu, Eminescu, Călinescu – mi-a colorat fără voie copilăria. Din niciunul nu citisem un rînd, dar vedeam în ei nişte figuri matusalemice, asupra cărora corupţia timpului nu avea putere, aidoma zmeilor din cărţile mele de desenat.
Al doilea motiv e calofil: în timpul studenţiei, România literară mi-a întreţinut obsesia stilului. Avînd mania scrisului pretenţios, făceam analiză morfologică şi sintactică pe cronicile din revistă. Vînam expresia căutată, precizia exprimării şi ţîfna polemică de înaltă ţinută. Tocmai de aceea căutam cu precădere articolele lui Grigurcu, Mihăieş şi Alex Ştefănescu. La primul admiram manierismul, la al doilea vîna pamfletară, la al treilea flerul verdictului.
Al treilea motiv ţine de noroc: am ajuns la România literară fiindcă am fost adus aici de Ioana Pârvulescu, al cărei imbold filotimic a deschis multor tineri uşile redacţiei. Într-o zi, Ioana m-a luat de mînă şi m-a dus în faţa lui Manolescu. Directorul şi-a dat încuviinţarea şi aşa a început totul. Mai întîi colaborator ocazional, apoi titular de cronică şi apoi redactor. Dar dacă nu ar fi fost Ioana, şansa de a parcurge aceste trepte nu ar fi existat.
Al patrulea motiv ţine de aerul liber ce domneşte aici. În comparaţie cu etuva ideologică de la alte publicaţii, redacţia aceasta e un paradis. Manolescu nu ne-a impus nici o interdicţie şi nu ne-a sugerat nici o preferinţă, lăsîndu-ne pe fiecare în apele lui. De zece ani îmi aleg singur cărţile de cronică, fără nici o influenţă din partea superiorilor. Tocmai de acea mă amuză prăpastia dintre ceea ce se întîmplă cu adevărat în redacţie şi bîrfele colosale ce circulă pe seama ei. Potrivit lor, Nicolae Manolescu e un demon malefic alegîndu-şi colaboratorii după gradul lor de docilitate, Gabriel Chifu e un ucenic vrăjitor care le sugerează cronicarilor felul în care trebuie executată cartea unui rival, iar Răzvan Voncu este braţul de fier care supraveghează buna desfăşurare a execuţiei. Iar eu cu Simona Vasilache suntem mieluşeiiexecutanţ i a căror mînă se îndreaptă în direcţia pe care ne-o ordonă Chifu – lucruri nicidecum adevărate.
Şi ar mai fi un motiv care mă leagă de România literară: banala recunoştinţă faţă de o revistă în paginile căreia, publicînd, am căpătat o identitate.


Marius Miheţ

Nu poţi răspunde la o întrebare legată de rostul unei reviste de cultură decât defensiv. Pentru cei direct implicaţi nu e loc de alte temeri afară de cele ştiute. E ca şi cum am uita să ne bucurăm că revistele încă trăiesc. Voi aminti doar că România literară a rămas, cum spunea cineva, nava amiral a revistelor noastre literare. Autoritatea ei s-a datorat spiritului critic de excepţie promovat până astăzi de Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu şi ceilalţi critici, însemnaţi, cu toţii. Cum să nu fii privilegiat scriind alături de ei? E ca şi cum ar coborî din bibliotecă scriitorul preferat şi v-aţi aşeza la aceeaşi masă. Ba mai mult, cel în cauză te şi citeşte critic. Fireşte că responsabilităţile cresc, la fel şi exigenţele. De când scriu pentru România literară, lucrul cel mai delicat este să aleg cartea pe care să o comentez. Citind mult, ambiţia are a face cu acele cărţi ce merită promovate, nu excomunicate. Sigur că o carte admonestată în paginile revistei lasă dâre lungi în urma nefericitului autor.
Nimic nu se compară cu furiile unui scriitor învins de un cititor profesionist.
Apropo, cine sunt cititorii revistei? Înaintevreme, ca şi acum, de altfel, eram încredinţat că există două categorii de profesori care predau literatura. Cei care citeau România literară şi cei care nu. Cei din urmă îmi păreau mai mereu fazi şi intoleranţi. Aşa şi erau. Astăzi, din păcate, cred că lucrurile stau la fel, dacă nu mai rău. A devenit un semn de bravură dispreţuitoare printre mulţi scriitori de azi să afirme: Eu nu citesc România literară! La fel cum există o arhitectură interioară a oricărui scriitor, aşa există o arhitectură a revistei. Nu există nimic formal. Totul se cântăreşte valoric, fără intermitenţe. cu unicul scop de a prezenta literatura ca o instanţă de încredere. Refuzând orientarea, trăieşti, ca cititor, doar o expansiune în cerc, falsă, cu un prestigiu la fel de împiedicat.


Angelo Mitchievici

Aş îndrăzni să spun că, înainte de a alege eu, ea m-a ales pe mine. Mesagerul providenţial a fost criticul Alex Ştefănescu, dar invitaţia a fost cu asentimentul directorului revistei, Nicolae Manolescu. Le sunt recunoscător amândurora. Am fost alegerea lor, dar nici acum nu ştiu de ce. Alegerea mea a fost să spun „da” sau „nu” propunerii de a face cronica de film la revistă, transformând o dragoste veche în „profesie”. Nu mi-a trecut o clipă prin minte să spun „nu”, pentru că România literară înseamnă pentru mine istorie literară in progress şi acea exigenţă profesională care m-a atras întotdeauna. În plus, România literară a fost una dintre principalele şi, aş zice, puţinele piese de rezistenţă culturală într-un climat ostil libertăţii de expresie din vremea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Pentru cine nu-şi aminteşte, trebuie spus că mulţi ani, România literară a fost revista care a dat direcţia, a stabilit azimutul cultural, revista care a sprijinit valul optzecist al tinerilor scriitori pe atunci într-o confruntare cu trollii Partidului, primii pe listă, Corneliu Vadim Tudor şi Eugen Barbu. Directorul revistei i-a împrumutat ceva din spiritul polemic şi dintr-o ironică afabilitate care-l caracterizează. Altfel, revista a reprezentat mereu un club select şi, ceea ce am descoperit ulterior şi sub raportul nuanţelor şi al experienţelor personale, cu o echipă de intelectuali remarcabili, prin sensibilitate, ştiinţă de carte, ironie şi farmec. Pe cea mai mare parte dintre ei i-am cunoscut acolo, şedinţele de redacţie fiind cea mai bună ocazie de a schimba idei şi ironii, de a afla noutăţi şi a savura comicul inerent al vieţii noastre literare. Istoria literară este scrisă şi cu numele lor. Le sunt îndatorat colegilor mei de redacţie pentru multe momente frumoase pe care memoria mea le păstrează cu drag. Un alt lucru pe care-l preţuiesc la această revistă este faptul că ea constituie mai mult decât o revistă literară: filmul, teatrul, artele plastice, muzica se regăsesc ca un binevenit complement cultural.


Alex. Ştefănescu

Mi-am dorit să lucrez la România literară încă de la înfiinţarea ei (în 1968). Eram student şi Geo Dumitrescu îmi publica versuri (sub pseudonimul Ioana Matei) în revista recent apărută (ca o continuare, desovietizată, a Gazetei literare). Am colaborat apoi la România literară cu numeroase articole de critică literară şi am încercat în repetate rânduri să trec de la condiţia de colaborator extern la aceea de redactor. Am fost şi în diverse audienţe în acest scop, la George Ivaşcu (noul director al revistei), la Dumitru Radu Popescu (noul preşedinte al Uniunii Scriitorilor). Am ajuns şi la Nicu Ceauşescu, care s-a oferit să mă ajute pe loc, dar, după ce a dat câteva telefoane, s-a declarat depăşit de situaţie, aflând că Securitatea nu-şi dă avizul (redacţia era oricum greu de controlat de PCR şi nu era nevoie de încă un om care să li se alăture acelor redactori în care partidul nu avea încredere).
Abia după 1989, imediat după căderea comunismului, m-am transferat la revista mult visată, unde am lucrat din 1990 până în 2010 (când m-am pensionat). Am fost 5 ani redactor, apoi, timp de 15 ani, redactor-şef.
România literară a fost pentru mine de la început şi a rămas până azi un simbol al profesionalismului în literatură (într-o ţară în care s-a practicat pe scară largă amatorismul – până în 1989, în mod deliberat, prin intermediul Festivalului Naţional „Cântarea României”, iar după 1989, din cauza confuziei de valori provocate de o libertate explozivă şi haotică şi a dezinteresului guvernanţilor faţă de cultură). Criticii literari care se exprimau în paginile ei – Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Şerban Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Magdalena Bedrosian, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu – asigurau un serviciu nonstop de evaluare a producţiei editoriale curente şi de reevaluare a textelor literare clasice. Îmi închipuiam revista ca pe un sofisticat aparat de validat (sau invalidat) literatura; aproape că vedeam cum se introduce cartea printr-un capăt al aparatului şi cum iese descrierea ei critică, însoţită de un verdict, aproape întotdeauna corect, pe partea cealaltă.
De România literară depindea în mare măsură ca un autor să existe sau să nu existe ca scriitor. Articolele din paginile ei erau scrise cu competenţă şi sentimentul răspunderii astfel încât aveau, pentru autorii comentaţi, valoarea unor diplome obţinute la Oxford.
După 1989, revista şi-a păstrat această seriozitate (care nu exclude nici pe departe umorul). Timp de 20 de ani m-am dus zilnic la România literară nu pentru a-mi justifica salariul, ci pentru ai revedea pe colegii mei, pe care îi iubeam şi îi admiram. Şedinţele săptămânale de sumar de la România literară erau adevărate spectacole de inteligenţă şi umor.
Sunt mândru că am lucrat 20 de ani la România literară. Sunt mândru că şi în prezent colaborez la această revistă, care ilustrează o înaltă idee despre literatură.


Simona Vasilache

Întâmplarea face să răspund la ancheta României literare cam pe timpul când am debutat în revistă, la jumătatea lui august, acum 11 ani. Atunci când, colegi de generaţie, ne îndemnam unii pe alţii la a ne încerca norocul în paginile de Lecturi la zi, nu despre alegere era vorba, ci despre a fi ales. Şi, fireşte, despre emoţii, răspunderi, grija de a nu dezamăgi, enorma plăcere de a participa la şedinţele de redacţie (ce premiu a fost invitaţia de a veni săptămânal, la scurt timp după primele cronici...) şi permanentul scrupul al prezenţei la înălţime. Le-a urmat obişnuinţa, ca să nu zic drogul, unor ani ritmaţi de succesiunea numerelor, de micile evenimente ale vieţii literare, alte emoţii, griji, prietenii. Am mai spus de câteva ori că redacţia României literare, a cărei bucătărie am ajuns, până la urmă, să o cunosc îndeaproape, a fost şi este cea mai adevărată dintre şcolile mele. Locul unde n-am ascuns nimic, de unde am plecat la nenumărate examene, pe drumuri uneori complicate şi unde colegii mi-au purtat întotdeauna noroc. Şi unde, dincolo de puzderia de probleme – nu cred, de un deceniu încoace, să fi apucat vreun an liniştit! – am avut permanent sentimentul că o scoatem la capăt. Mă gândeam nu de mult că am văzut de atâtea ori revista ieşind din cumpene grele, încât mă întreb dacă e ceva ce o poate opri. Sper că nu!


Răzvan Voncu

Am mai povestit de ce, încă din adolescenţă, între atâtea reviste literare câte apăreau în România, am ales România literară. O alegere, se-nţelege, neexclusivă, cât timp am citit şi citesc cu plăcere şi alte reviste.
Mai util mi se pare să spun de ce aleg acum revista România literară. De ce, din noianul de publicaţii, tipărite şi electronice, dintre care nu puţine îmi solicită colaborarea, aleg să public în această revistă, pe care unii o vor „reformată”, dacă nu chiar redusă la tăcere.
În primul rând, pentru că România literară chiar e o revistă literară, preocupată consecvent să reflecteze cât mai larg literatura română actuală. Să publice poezie, proză şi dramaturgie, să inventarieze critic noile apariţii, să marcheze momentele aniversare ale marilor scriitori, să deschidă uşa către celelalte arte şi către literatura universală. Este un efort nespectaculos, lipsit de „genialitate” (provinciala „genialitate” auto-proclamată a mediocrilor daco-români...), dar esenţial pentru ca literatura să îşi păstreze statutul de activitate profesionistă.
În al doilea rând, îmi place echipa. Atât cea restrânsă, redacţia, cât şi cea lărgită, cercul de colaboratori. Nu sunt de acord cu toţi (nici ei cu mine), nu ne întrecem în tămâieri reciproce, dar reuşim ca, număr de număr, să oferim cititorului pagini interesante, demne de atenţia şi de timpul său.
În al treilea rând, îmi place că în România literară de azi, la fel ca şi în cea de ieri, se mai spune şi nu. Nu din răutate, nu din neînţelegere şi, cu atât mai puţin din interese personale meschine. Ci dintr-o firească necesitate a spiritului critic de a media într-un sistem de valori. România literară nu este „anti-sistem” şi nici nu se asociază diatribelor anti-capitaliste recente, din presa noastră culturală. Însă e limpede că versiunea dâmboviţeană a capitalismului, în literatură, se traduce prin tentativa de abolire a spiritului critic, dictatura marilor edituri şi „teroarea axiologică” pe care, sub pretext ideologic sau politic, o exercită unele grupuri. România literară este deasupra acestor jocuri şi interese şi a rămas unul dintre puţinele locuri (dacă nu singurul) în care imposturii i se repetă, profilactic, maiorescianul În lături!. Nu întâmplător, criticii ei sunt atacaţi sistematic, ca şi înainte de 1989, în această nouă Săptămâna care a devenit mediul virtual. Cu aceleaşi metode: dacă îndrăzneşte să afirme că X sau Y nu sunt scriitori, criticul este atacat în persoană. I se contestă moralitatea, i se inventează complicităţi ş. a. m. d. Totul, în speranţa (deşartă) că judecata sa de valoare va dispărea, cumva...
Scriu cu plăcere şi în alte reviste şi sunt onorat să figurez în paginile lor. Dar acasă sunt doar la România literară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara