Moartea lui Coriolanus se produce pe scenă. Nu toate personajele lui Shakespeare care își dau duhul o fac în văzul spectatorilor. Nu vedem moartea Ofeliei, nici pe a doamnei Macbeth, care e de-a dreptul misterioasă. Boala ei e una psihică. Are nevoie de popă nu de doctor, spune chiar doctorul, deci nevroza n-ar predispune la un sfîrșit apropiat. În toiul asediului, se aude un țipăt (al cui?) și un servitor îl anunță pe Macbeth, simplu: Regina, majestate, a murit. La care el replică la fel de simplu: Să fi murit o leacă mai tîrziu/ Aș fi avut răgaz și pentru asta (V.5.). Cum a murit, nu vom afla. Poate s-a sinucis?
Macbeth însuși moare la vedere, ca și Cleopatra cu Antoniu cu tot, ca Hamlet și Laertes. Rosenkranz și Guildenstern, dacă ar fi murit, ar fi fost tot departe de ochii spectatorilor, invers decît în cazul lui Cezar sau a mult mai nefericitului Henric al VI-lea sau a lui George, Duce de Clarence. Dintre victimele directe sau indirecte ale lui Richard al III-lea doar Henric al VI-lea, Clarence și nepoții asasinului regal mor în scenă, așa cum se va întîmpla cu Richard însuși. O moarte deloc neînsemnată, care nu se poate produce în scenă din motive tehnice obiective, este cea a calului lui Warwick, ucis chiar de stăpînul lui în toiul bătăliei, pentru a nu fi tentat să-l folosească în scopul de a fugi de pe cîmpul de luptă de la Towton (29 martie 1461). Shakespeare redă scena prin cuvintele lui Warwick: Să se îmbete de al nostru sînge/ Pămîntul. Îmi omor și armăsarul/ Ca să nu fug. (Henric al VI-lea, partea a treia, II.3)
Warwick va cîștiga sîngeroasa bătălie pentru casa York, dar va muri peste un deceniu – decesul fiind prezentat pe scenă în Henric al VI-lea, partea a treia – luptînd acum pentru casa Lancaster, în bătălia Barnet (14 aprilie 1471).
Revenind la întrebarea din titlu, să remarcăm că moartea lui Coriolanus e mai misterioasă decît pare. Este evident că Aufidius îl urăște. Ambii inamici au jurat că disputa lor nu se va termina decît prin moartea unuia dintre ei:
Dacă se-ntâmplă
Ca eu și Caius Martius să avem
O întâlnire, am jurat, noi doi,
Că vom lupta până când unul piere. (I.2.)
E la fel de limpede că Aufidius e perfid, iar Martius alias Coriolanus e naiv. El chiar abolește dușmănia față de cel pe care îl detestă pentru a se uni împotriva Romei. În această pornire, similară cu ura lui Timon pentru Atena, Coriolanus are nevoie de Aufidius, scopul fiindu-le comun, dar intră și o oarecare generozitate de învingător. Pentru că, de fapt, Coriolanus și-a învins rivalul chiar la Coriolis, deci a demonstrat ce-avea de arătat. În momentul întîlnirii de la Antium (IV.4.) Aufidius e un învins. Chiar neputința lui de a-l birui direct pe celălalt îl face să-și rafineze planul, să accepte alianța, să-i cedeze chiar comanda în lupta asupra Romei. Deși îl detestă, Aufidius îi știe valoarea și îl creditează cu șanse mai mari decît ale sale de a zdrobi Roma.
Orașele mai mici s-au și predat
Doar că s-a pus în fața lor. Îi are
De partea lui pe nobili. Senatorii
Și patricienii sunt partidul lui. (IV.7)
Dar, oricît de inteligent ar fi fost Aufidius, putea el oare să prevadă totul? Respectiv că, pus pe distrugerea cetății ingrate, Coriolanus va ceda în final și o va cruța de pîrjolirea directă? Îl putea însezstra Shakespeare pe Aufidius cu atîta clarviziune? Îndurarea lui Coriolanus survine greu, după refuzuri repetate de a discuta măcar posibilitatea de a menaja Roma. Dacă el o incendia casă cu casă și masacra populația, ce urma să facă Aufidius? Este limpede că asasinarea lui Coriolanus după compromiterea lui în ochii aliaților săi ad-hoc, volscii, este un plan B, un plan de urgență care apare numai după, ce Martius iertase cetatea sa natală.
AUFIDIUS (aparte): Mă bucur: mila și onoarea ta
Se luptă. Și prin asta voi ajunge
La vechiul meu noroc. Acum, îndată. (V.3.)
Dar dacă planul acesta nu putea surveni și nu ajunge operant decît după „înmuierea“ lui Coriolanus, care era planul A pus la cale de Aufidius? Acesta rămîne necunoscut.
Coriolanus îi pune pe volsci, pe Aufisdius însuși, să ateste că s-a purtat necruțător cu romanii, ca un aliat fidel, iar ei trebuie să-i admită acest fapt vădit.
Ca aliat al meu în lupta asta,
Să spui șefilor volsci ce devotat
Am fost în misiune. (...)
Urechea ți-a fost surdă
La cererile Romei, n-ai avut
Discuții pe furiș. (V.3.)
Cînd fostul consul roman „se sucește“ și iartă Roma, în schimbul unor obligații grele și umilitoare, (Am încheiat o pace/ Glorioasă pentru Antium, rușinoasă/ Pentru romani. Iată-nțelegerea. V.6.) volscii găsesc lucrul acesta rezonabil și, dacă nu ar fi instigarea lui Aufidius și interpretarea lui execesivă a indulgenței lui Martius ca trădare, nici prin cap nu le-ar trece să-l omoare. Ba probabil l-ar și decora pentru succesele lui:
E-un om ales și faima lui a-nconjurat
Pământul. De-a greșit, l-om judeca
Așa cum se cuvine, după lege.
Destul, Aufidius, nu mai tulbura. (V.6)
În aceste condiții, lichidarea pripită a lui Coriolanus, după cîteva replici și cîteva acuzații pe care patricienii volsci nici nu au timp să le asimileze, e un act de mare risc pentru Aufidius. E aproape un gest disperat, dramatic, într-un pur stil shakespearian. Îndrăznesc să spun că, dacă Aufidius era înzestrat cu o logică „normală“ pentru abilitatea lui, cu viclenia lui Iago să zicem, ori a lui Shylock, Coriolanus nu trebuia ucis și în niciun caz atunci. Cu toate că iertase Roma de foc și sabie, Coriolanus revenea la volsci ca învingător, după o campanie reușită, cu izbînzi fără precedent în confruntările volscilor cu puternicii vecini. În timp, date fiind aroganța și lipsa de tact în politică ale lui Coriolanus, aceste triumfuri ar fi urmat să se estompeze și Aufidius putea să le erodeze eficient.
Tocmai de aceea, gestul lui Aufidius, violent, nestăpînit și extrem de riscant are o încărcătură dramatică exemplară. Nu-i vorba nicidecum că Shakespeare a vrut să termine brusc piesa, care se întinsese deja pe 5800 de versuri. Finalul arată un om care-și joacă șansa de a rezolva pe loc, printr-o lovitură de tipul totul sau nimic, problema vieții lui.
Acest final este una dintre cele mai frumoase lovituri (combinații s-ar spune la șah) din opera lui Shakespeare. Pentru că, deși se aruncă aparent cu capul înainte, Aufidius mai are un argument în mînecă, pe care îl speculează în doar cîteva versuri și prin care își arată iar magistrala îndemînare politică: fie chiar biruitor în numele volscilor, Coriolanus e un străin, un inamic (măcar și „fost“), un potențial pericol.
Domnilor, de-ați afla – în tevatura
Stârnită-aici de el n-aveați cum ști –
Ce-amenințare-a fost el pentru voi,
V-ați bucura că l-am răpus. (V.6.)
Pentru volsci, oricît de oripilați de gestul lui Aufidius, de fapt al ucigașilor tocmiți de el, la ultima analiză, un Coriolanus bun este un Coriolanus mort chiar fiind Cel mai nobil trup ne-nsuflețit (V.6.). Lui Aufidius – care a stat o clipă în echilibru pe un vîrf de sabie- i se trece cu vederea rapid, și cu destulă ipocrizie, tot în două replici, vinovăția.
Nestăpânirea lui Coriolanus
Ne face să-l iertăm de-o parte-a vinei
Pe-Aufidius. Vă propun să ținem seama. (V.6.)
Pentru el, ca și pentru ceilalți volsci, moartea lui Coriolanus reprezenta necesitatea. De aceea Coriolanus a murit. Dar, într-o morală mai adîncă, fără el sau cu el, Roma n-a fost distrusă. În timp ce volscii sînt menționați în istorie doar în paranteze și note de subsol.
(Traducerea citatelor, Horia Gârbea și George Volceanov, cf. Coriolanus, în W. Shakespeare, Opere, vol. XIII, ediție îngrijită de George Volceanov, în pregătire la Editura Tracus Arte.)
