Fire participativă, românul suferă şi pentru cele câteva lucruri care-l privesc, şi pentru cele, multe, care nu-l privesc. Recentele alegeri din Statele Unite au mai divizat o dată societatea românească. Pe de o parte, pro-democraţii, pe de alta, pro-republicanii. Că la noi nu se prea ştie ce e cu unii şi ce e cu alţii, e în firea lucrurilor: un ditamai bolşevicul precum Iliescu face figură de social-democrat sadea, stângiştii din P.D. îmbracă dezinvolt costumele de centru-deapta, pe când destui liberali se simt de minune în iţarii populismului graţios, promiţând marea cu sarea poporului fericit să trăiască din cadouri. De aceea, nu m-a mirat să văd figuri alungite de intelectuali români, altminteri situaţi declarativ la dreapta, suferind în urma victoriei lui Bush mai mult decât la un meci pierdut de naţională contra Liechtenstein-ului.
N-am fost pe 2 noiembrie la Ambasada Americană din Bucureşti şi nici n-am votat, aşa cum au făcut cele câteva sute de români invitaţi, între o măslină şi-o Coca-Cola, să-şi arate preferinţele pentru unul sau altul din candidaţii la Casa Albă. Când, cu nedisimulată satisfacţie, posturile de televiziune au anunţat că în România a câştigat Kerry, nu m-am mirat prea mult. În fuga imaginilor, descoperisem destui dintre campionii corectitudinii politice şi odrasle ale mărimilor politice ale zilei. Cum şi fomiştii de serviciu din lumea cultural-mondenă, băieţi şi fete ce n-ar călca nici din greşală în vreun cartier sărac al Bucureştiului, dar votează, simţitor şi expresiv, cu "boborul".
N-am fost mirat nici când aceleaşi televiziuni aservite stângii cianurice din România au făcut propagandă deşănţată unei hărţi ce prezenta preferinţele europenilor în materie de preşedinţi americani. Cu excepţia Poloniei, dar şi cu o notă de exagerare bolnăvicioasă anti-Bush a Franţei, europenii l-au văzut drept viitor chiriaş al Casei Albe pe John Kerry. N-a fost să fie aşa: ca să-l citez şi completez pe Băsescu, iarna nu-i ca vara, şi nici Europa ca America! Personal, am fost sigur că va câştiga Bush în momentul în care Al-Jazeera a transmis noul mesaj al lui Bin Laden. Am ştiut că în Statele Unite nu se va întâmpla lucrul jenant care s-a petrecut în martie 2004 în Spania: atunci, aruncarea în aer a unei garnituri de tren de către terorişti a schimbat radical direcţia votului unor cetăţeni care, ce-i drept, n-au fost în ultimele secole chiar cei mai viteji din Europa.
Am căpătat certitudinea, atunci, că "America profundă" va respinge şantajul, neadmiţând ca o bandă de fanatici şi ţările care-i susţin să dicteze asupra celei mai mari democraţii din lume. E adevărat, există în momentul acesta o serie de probleme reale legate de aşa-numitul "Patriot Act". Nu e cel mai plăcut lucru să fii amprentat la graniţă ori să ţi se poată intercepta convorbirile telefonice şi corespondenţa. Dar nu trebuie uitat că Statele Unite se află în stare de război. Nu e nici o metaforă la mijloc, ci descrierea riguroasă a unei stări de fapt. Or, deşi suntem admiratori ai muzelor, se cam ştie că acestea obişnuiesc să tacă atunci când se aude zăngănitul armelor.
Ce se uită, de asemenea, e că America n-a intrat în actuala confruntare din pur militarism. N-avea motive s-o facă: cetăţenii săi o duceau minunat, economia înregistra succes după succes, tehnologia de vârf îi asigura supremaţia şi pentru deceniile viitoare. Ce nu se înţelege e spiritul responsabil în care trăiesc americanii: ei n-au nesimţirea atâtora şi atâtora dintre puterile lumii de-a închide ochii atunci când se petrec crime la scară mare. Am auzit de mii de ori reproşul că Bush a trimis avioanele şi tancurile în Irak deşi nu s-au găsit mult invocatele arme de distrugere în masă. E adevărat, nu s-au găsit. Dar la fel de adevărat e că - aşa cum scria Michael Ignatieff - Saddam însuşi era o armă de distrugere în masă! N-au fost suficienţi cei cinci milioane de kurzi exterminaţi fără milă?
N-au ajuns triburile decimate de asasinul sadic? Sau aceştia nu contează pentru promotorii corectitudinii politice din New York, Los Angeles sau Paris?
Nu e nici o fericire să-ţi trimiţi soldaţii să moară departe de ţară. S-a reproşat clanului Bush că a câştigat bani buni din comerţul cu petrol irakian. Se prea poate. Dar tocmai acesta e argumentul că George W. nu avea nici un motiv personal să înceapă un război cu amicii de la Bagdad. Ce interes ar fi avut să atragă atenţia asupra unei afaceri ce părea să meargă atât de bine? Primul motiv invocat de adversari ar fi fost presupusa dorinţă a preşedintelui de a obţine avantaje şi mai mari. Realitatea s-a dovedit cu totul alta.
Ca român, am toate motivele să mă bucur că America va fi condusă în următorii patru ani de o echipă care a făcut un imens bine ţării mele. Intrarea în NATO, sprijinul constant pe lângă Uniunea Europeană (obţinut şi prin bunăvoinţa lui Tony Blair, omul prin care se aude cel mai bine pe Vechiul Continent vocea Americii) sunt realităţi peste care nu se poate trece. Canalele de comunicare cu administraţia Bush sunt de-acum construite, aşa încât următorii patru ani ar trebui să beneficiem de acelaşi sprijin al americanilor. Republicanii lui Bush au înţeles înaintea Europei că o ţară precum România are un potenţial de... europenitate deloc neglijabil.
Cred, de asemenea, că o lume în fruntea căreia se află oameni pragmatici e mai sigură decât una condusă de diverşi idealişti, mai mult sau mai puţin de celuloză. Nu trăim în vremuri de perfecţiune morală. Dorinţa de revanşă a radicalilor din lumea arabă a atins cote inimaginabile. Nu dă bine în mediile academice ologite de corectitudinea politică să evoci "conflictul civilizaţiilor" sau opoziţia ireductictibilă dintre creştinism şi musulmanism. Dar imaginile sosite zilnic din zonele acoperite de Al-Jazeera îţi arată care sunt adevăratele gânduri şi sentimente ale unei bune părţi a furioşilor întru Alah. În Occident - şi în destule locuri din America - se închid deliberat ochii la astfel de realităţi, aşa cum, decenii în şir, s-au închis în faţa ciumei comuniste.
Administraţia Bush n-a ezitat să vorbească despre aceste lucruri, spre disperarea mogulilor hollywoodieni şi a controlorilor ideologici din campusurile universitare. Fără îndoială, e o tragedie să-ţi trimiţi copiii în război, să trăieşti sub permanenta ameninţare a unor atacuri mârşave. Dar, aşa cum s-a văzut, bombele teroriştilor nu pot fi oprite prin compromisuri. Ei au de îndeplinit o misiune şi nu se vor opri până n-o vor duce la bun sfârşit: distrugerea civilizaţiei occidentale.
Elita americană, ajunsă ea însăşi la o prosperitate materială fără precedent în istorie (când au mai fost clovnii milionari şi când a mai fost condusă lumea de cântăreţii la chitară?), e firesc să fie înclinată spre pacifism. Nu e o surpriză că starletele de la Hollywood s-au integrat în această alianţă întru abandon. Dar sunt uimit că o minte lucidă şi o conştiinţă precum marele Bruce Springsteen a ajuns, la bătrâneţe, să renege valorile care i-au atras atâta admiraţie. Pentru că aici nu e vorba să-ţi placă sau nu George W. Bush. Problema e dacă eşti sau nu solidar cu valorile sale. Or, între democraţia de tip american şi sălbăticia teroriştilor arabi (cărora stânga iresponsabilă din atâtea şi atâtea ţări europene - în frunte cu Franţa - le cântă în strună) nu am nici o ezitare să aleg. După cum între tabla lui Moise şi mitraliera lui Arafat voi alege întotdeauna curajul minţii şi nu laşitatea crimei politice transformată în raţiune de stat. Într-o lume putredă, America lui George Bush îmi pare a fi una din puţinele oaze de luciditate şi de speranţă.
