Editura Vremea publică, de multă vreme, cărţi despre un Bucureşti interesant. Oraşul din amintirile unor oameni extraordinari, chiar dacă istoria mare nu-i bagă pe toţi în seamă, oraşul din însemnările celor care l-au iubit, cu toate luminile şi umbrele lui, oraşul caselor cu poveşti şi-al străzilor pline de răscruci cu însemnătate.

O capitală pe care putem s-o iubim, obişnuindu-ne s-o înţelegem. În toată evoluţia ei frământată şi savoroasă. Din această serie, Planeta Bucureşti, face parte şi volumul, recent reeditat, după patruzeci de ani de la prima apariţie, al lui Nicolae Vătămanu, Odinioară în Bucureşti.

Citeşti prefaţa, şi nu-ţi vine să crezi. Oare despre oraşul nostru să fie vorba? Fireşte, perioada în care s-au publicat amintirile doctorului Vătămanu, de transformări măreţe, de nefericite proiecte urbanistice, şi-a pus amprenta asupra stilului. Dar, scufundat în trecutul străzilor şi în obiceiurile oamenilor de odinioară, memorialistul îşi revine îndată. De bună seamă, drumurile au cotituri la tot pasul, ici mai apare o casă, colo o biserică, iar încercarea de a reconstitui istoria unei căi sau a unei uliţi se transformă, de fiecare dată, într-un demers mult mai amplu, care antrenează figuri istorice, evenimente care au marcat o epocă, legende urbane şi secrete bine păzite. Străduţe cu nume astăzi inocente din, de pildă, mahalaua Sfinţii Voievozi, au fost martorele unor vremuri mai interesante. Actuala stradă Ecaterina Teodoroiu se numea, pe la 1850, strada Tunsului, fiindcă iubita celebrului haiduc locuia chiar în casa care înfunda ulicioara. Ioniţă o vizita seară de seară, cu complicitatea discretă a vecinilor, până când un glonte l-a împiedicat să mai vină. Deşi în salvarea lui s-a implicat însuşi Kiseleff, care-i datora, se pare, viaţa, Tunsu, fost paracliser la Sf. Gheorghe Nou, n-a mai trăit. Peste ani, pe aceleaşi locuri, Grigorescu vizita o ţigancă frumoasă, care i-a servit de model şi căreia îi închiriase o căsuţă. Tot aici, în casa unei nepoate, măritată cu un ofiţer, s-a găsit singurul portret cunoscut al lui Nicolae Filimon. Cu astfel de asocieri, copleşitoare şi delicioase, pentru picanteria şi ineditul lor, lucrează Vătămanu. Harta pe care o face e fatalmente pe sărite, însă straturile oraşului, poveşti peste poveşti, coincidenţe peste coincidenţe, se văd ca într-un mille feuilles bine însiropat. De la Calea Griviţei la Biserica Enei, de la Ateneu la Hala Matache, de la Capşa pe Calea Moşilor, poveştile se înşiră rotund, curgând din unele în altele, înnodând laolaltă epoci şi destine. O trecere prin casele bucureştene face cât un studiu sociologic. Case de oameni sărmani şi case de boieri, dintre cele care au văzut multe. Vătămanu ne deschide, de pildă, casa lui Ionnescu-Gion, autorul Istoriei Bucurescilor, insistând pe detaliile în care se răsfrângea stilul de viaţă al unui intelectual al vremii. Şirul caselor, de negustori, de boieri, de cărturari e încheiat de Casa Vernescu, despre care Vătămanu spune că avea uzină electrică proprie, pentru a susţine cele o sută şaizeci de becuri ale salonului şi un şemineu de marmură de Carrara, care participase la Expoziţia Internaţională de la Paris, din 1899. Bucureştiul luxului stătea, cum nu se poate mai firesc, alături de Bucureştiul mahalalelor.

Savuroase sunt şi instantaneele din viaţa de la 1900 şi ceva. De pildă, comedia numelor de străzi, care purtau plăcuţe, însă cu câte o literă căzută... Doctorul Obedenaru, întors de la Paris, se războia sub pseudonim, în Informaţiunile bucurescene, cu moravurile unor oameni care rareori ştiau la ce adresă stau. „Numerele caselor erau ţintuite de analfabeţi sau de oameni nepăsători, făcând 99 din 66 şi altele la fel.” Caragiale, constată Nicolae Vătămanu, n-a exagerat cu nimic...

Evocările lui Vătămanu se termină cu petrecerile de Armindeni, prilej de a revedea, cu ochii minţii, grădinile de altădată ale Bucureştiului şi forfota de început de vară, şi cu o mică antologie de cântece de care vibrau, odinioară, mahalalele. O lume frumoasă, cu toate lipsurile şi indiscreţiile ei, pe care putem încerca s-o mai vedem, cu îngăduinţă, în câte un colţ de stradă veche, în câte o strană, în câte o piaţă. Chiar dacă numeroasele note de subsol, ale Silviei Colfescu, ne trezesc la realitatea că oraşul nu mai e, aproape deloc, acelaşi.