Un veac de singurătate, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel García Márquez în marea cultură a lumii, aducându-i Premiul Nobel (1982), este sărbătorită anul acesta la împlinirea unei jumătăți de secol de la apariție. Ilustrând cu strălucire „realismul magic” al literaturii hispano-americane, celebrul roman – „acest Don Quijote al timpului nostru” (Pablo Neruda) – cunoaște un destin literar impresionant: este tradus în peste 40 de limbi și editat în aproape 50 de milioane de exemplare ( despre cititorii săi scriitorul spunea că „alcătuiesc o comunitate care, dacă ar trăi în aceeași parte a globului, ar face ca aceasta să fie una din primele 20 de țări cele mai populate ale lumii”). Scriitorul columbian Dasso Saldívar, autorul celei mai complete și frumoase biografii a marelui său compatriot (García Márquez: Călătoria spre obârșie) i-a dedicat recent eseul Un cititor pe tărâmul Macondo, din care reproducem primele două capitole.

Îmi amintesc de vremea când eram un țărănuș de opt ani și încă nu știam să scriu și să citesc. Îmi amintesc de momentul în care am văzut primul dicționar și l-am răsfoit, și cel dintâi exemplar din ziarul El Colombiano pe care tata îl cumpăra de obicei duminica în sat. Deși nu știam ce se scrie acolo, pentru mine a fost o experiență fascinantă, fiindcă foile acelea erau pline de cuvinte necunoscute, de simboluri misterioase, ce conțineau mesaje pentru viitorul cititor care voiam să ajung. Într-o zi, l-am întrebat pe un prieten ce simți știind să citești și să scrii. „Ah, e ceva minunat, te simți în al nouălea cer, ai să vezi!”, mi-a răspuns.
În sfârșit, am învățat să scriu și să citesc, călăuzit de învățătoarea mea Inés, la școala din sat de pe creasta unui munte. Și, așa cum îmi spusese prietenul meu, m-am simțit privilegiat căpătând darurile cititului și scrisului. Dar pe undeva îmi dădeam seama că începusem să trăiesc în două lumi diferite: una, care era a mea: satul cu zilele și nopțile lui, cu soarele, stelele și luna, plantațiile de arbori de cafea și imașurile lui, cu păsările și gâzele, zgomotele și tăcerile, certitudinile și enigmele lui. Cealaltă era lumea cuvintelor scrise de învățătoarea mea Inés, lume pe care o percepeam stranie și îndepărtată, ca un fel de basm cu zâne. Însă acest basm cu zâne îmi plăcea, chiar dacă nu-mi era de niciun folos pentru a exprima lumea mea reală a satului. Cu fiecare cuvânt rostit sau scris de învățătoare eu cream lumi de vis, cu astrele și atmosfera lor. Până și în mirosul cernelii și al creionului, al caietelor și al manualului simțeam, într-o manieră hedonistă, făgăduința altor lumi, a altor trăiri. Sau poate a modul de a trăi plenitudinea. S-ar putea spune, cu cuvintele poetului francez Alain Bosquet că, odată cu fiecare cuvânt, asistam la nașterea mea.
Când am terminat școala primară, am întrat la Liceul care ținea de Universitatea din Antioquia. Încă din primii ani ajunsesem un colecționar împătimit de cuvinte și de versuri. Consultam dicționarul zilnic, așa cum face credinciosul cu Biblia, și cred că ajunsesem să-l știu aproape pe dinafară; citeam și poezii, povestiri scurte, puțină astronomie și biologie, și despre viețile unor personaje ca Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Cristofor Columb, Simón Bolívar. Dar mi-era greu să citesc romane, fiindcă le găseam lente, pline de cuvinte excesive și de descrieri nefolositoare. Iar la romanele clasice, de pildă Don Quijote, mă speriau arhaismele și ariditatea sintaxei. Până când, într-o bună zi, un coleg, Fernando Gallego – care mă tot îndemnase să citesc Madame Bovary, În căutarea timpului pierdut, Muntele vrăjit, dar tentativele lui de a mă ademeni rămăseseră zadarnice –, mi-a spus: „Încearcă să citești un roman foarte la modă care vorbește despre viață, despre întâmplările pe care le-am trăit cu toții; e un roman minunat, se numește Un veac de singurătate și e scris de columbianul Gabriel García Márquez.” Auzeam pentru prima oară numele romanului și al autorului. Dar nu l-am luat în seamă decât un an mai târziu, în clasa a treia de liceu, deși am citit în sfârșit romanul nu în urma recomandării lui, ci îndemnat de o întâmplare aparent inocentă.
Într-o dimineață, ieșind din clasă, am văzut la avizier o tăietură de ziar unde scria că critica germană considera că Un veac de singurătate este un roman de geniu. Însă cel mai mult mi-a atras atenția nu atât aprecierea superlativă, cât fotografía scriitorului ce ilustra articolul: un columbian din zona de coastă, zâmbitor, cu părul ciufulit și fără cravată, cu o jachetă de lână cu romburi albe și negre. Imaginea pe care eu o aveam pe atunci despre scriitori era aceea a unor tipi hieratici, bine îmbrăcați și cu cravată, cu părul dat cu fixativ și escortați de rafturi înțesate de cărți. În naivitatea mea, mi s-a părut de necrezut și fascinant ca acel columbian cu înfățișare neglijentă să fi scris un roman pe care până și germanii îl calificau drept genial. M-am hotărât atunci să-mi cumpăr primul meu exemplar din Un veac de singurătate, de la librăria lui Alberto Aguirre, care fusese cel dintâi editor al romanului Colonelului nu are cine să-i scrie și care mai târziu avea să-mi fie prieten și sursă generoasă pentru biografia mea despre García Márquez.
Era ediția scoasă de Editura Sudamericana din Buenos Aires, cu ilustrația copertei, sobră și frumoasă, realizată de pictorul hispanomexican Vicente Rojo, și am început s-o citesc chiar în autobuzul din cartierul Belén Altavista unde locuiam: „Mulți ani mai târziu, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-și aducă aminte de după-amiaza aceea îndepărtată în care tatăl său l-a dus să cunoască gheața”. Acest prim paragraf m-a învăluit într-o atmosferă de nostalgie și fascinație, și mai intensă în paragraful următor, care descrie astfel: „Macondo era pe atunci un cătun cu douăzeci de case din lut și trestie, ridicate pe malul unui râu cu ape diafane ce se repezeau prin albia de pietre lustruite, albe și uriașe ca niște ouă preistorice”. Fluența acelei proze vrăjite, perindarea faptelor prodigioase, umorul fantastic, nu conteneau: „Lumea era atât de nouă, încât multe lucruri nici nu aveau nume, și pentru a le pomeni trebuia să le arăți cu degetul”. Acea primă pagină era perfectă. Curând, și-a făcut apariția Melchiade, „un țigan trupeș, cu barbă sălbatică și mâini de vrabie”, trăgând după el două bare magnetice și proclamând: „Lucrurile au și ele viață, totul e să le trezești sufletul”.
În fraza aceea se afla cheia descoperirii mele de cititor, deși pe atunci n-o știam. Însă am simțit oarecum că în acea carte, cu proza ei fermecătoare și poetică, muzicală și vizuală (ce curgea cu grația străvezie a apelor cristaline ale râului), cuvintele și lucrurile, cuvintele și lumea, cuvintele și viața, cuvintele și visele, erau totuna, sălășluiau laolaltă și nu despărțite, cum le simțisem eu în copilărie, de când învățasem să citesc la școală cu domnișoara Inés. Pentru prima oară am simțit, chiar dacă nu-mi dădeam prea bine seama, că aici cuvintele nu erau o entelehie, o nebuloasă sonoră separată de lumea reală, ci o realitate verbală ce o conținea: erau cuvinte pline de viață, de oameni, bărbați și de femei, de fapte reale și fantastice, de gesturi și de priviri, de cuvinte și de tăceri. Și totul era atât de viu, încât și eu percepeam lucrurile, precum Melchiade, ca fiind însuflețite și miraculoase, până într-atât încât personajele și întâmplările din roman au ajuns să mi se pară mai adevărate decât cele din lumea care mă înconjura.
Am devenit de atunci un cititor pătimaș al romanului.
Acasă la mătușa mea María Álvarez, într-o cămăruță cu tavanul scund și înclinat, pe care am ajuns s-o identific cu odaia atemporală a lui Melchiade, mă închideam serile să mă bucur clipă de clipă de acest veac de minunății. Acolo mi-a fost dat să petrec cu cei din neamul Buendía iarna cea mai lungă din viața mea, și-mi aduc aminte de senzația de umezeală de pe piele când s-a luminat, după ce plouase fără încetare preț de „patru ani, unsprezece luni și două zile”. De acolo am asistat la toate războaiele zadarnice ale colonelului Aureliano Buendía, și l-am văzut la sfârșitul vieții făcând și refăcând peștișorii de aur ai singurătății. De acolo am auzit forfota Ursulei Iguarán prin toată casa, în încercarea ei de a face să dăinuie stirpea și de a aduce puțină ordine și chibzuință în haosul fabulos al familiei Buendía. De acolo am văzut cum se înalță la cer, cu trup și suflet, frumoasa Remedios, fata cea mai mândră, simplă și naturală de pe lume, învăluită în cearșafurile albe de olandă ale Fernandei del Carpio. De acolo am ascultat scârțâitul peniței cu care Melchiade scria în sanscrită pe pergamente, și enciclicele îngânate pe care i le-a intonat întro noapte nefericitului Arcadio. Și, tot de acolo, am pierdut-o din vedere pe mărinimoasa, blânda și tăcuta Santa Sofía de la Piedad, și încă mai nutresc speranța s-o regăsesc în vreun colț de lume, căci pierderea ei, așa cum a spus Oscar Wilde la moartea lui Lucien de Rubempré, a fost una din tristețile cele mai dureroase din viața mea.
Poezia, umorul, fantezia revelatoare, muzicalitatea, plasticitatea, fluența narativă și structura perfectă au transformat lectura romanului în una dintre cele mai rodnice și uluitoare experiențe de care am avut parte, ca cititor și ca om, asemnătoare doar cu cele pe care le-am avut mai târziu citind Poemul lui Ghilgameș, Măgarul de aur, Departe de Africa, Idele lui martie, Memoriile lui Adrian, Câmpia în flăcări, Pedro Páramo, poeziile lui César Vallejo și Aurelio Arturo și opera lui Jorge Luis Borges. Însă mi-am dat curând seama că momentul în care voi ajunge la sfârșitul poveștii avea să fie unul dintre cele mai dificile, căci nu-mi va fi deloc ușor să trăiesc mai departe fără acest roman, fără proza lui încântătoare, fără satul lui magic și fără personajele sale nebune și minunate. Atunci mi-am inventat un pretext pentru ca lectura să-mi dureze cât mai mult cu putință: să citesc simultan cărțile anterioare ale lui García Márquez, astfel încât, când am ajuns la ultima pagină din Un veac de singurătate, citisem deja Vijelia, Colonelului nu are cine să-i scrie, Ceasul rău, Funeraliile Mamei Mari și Relatarea unui naufragiat.
Fascinația mea de cititor era atât de puternică, încât simțeam nevoia să am cartea în raza mea vizuală pe când mă ocupam de alte treburi. Sorii zâmbitori și lunile în descreștere, clopoțeii zornăitori și bonetele frigiene, inimile sângerânde și peștișorii zburători, cupidonii neastâmpărați și drăcușorii săltăreți de pe coperta lui Vicente Rojo au ajuns să facă parte, în chip decisiv, din geografía mea emoțională. Un coleg de clasă, Carlos Enrique Zapata, care mi-era și vecin, murea de nerăbdare să citească romanul, dar nu îndrăznea nici măcar să mă roage să i-l împrumut. Am ajuns până la urmă la o înțelegere tacită: în timp ce eu îmi făceam temele sau citeam vreuna din cărțile anterioare ale lui García Márquez, el venea la mine în mansardă și citea seară de seară câte un capitol din roman. Singura condiție pe care i-am pus-o a fost să nu-mi povestească nimic din ceea ce eu nu citisem încă. S-a ținut de cuvânt, dar la fiecare capitol râdea în hohote, așa încât fericirea lui anticipată a fost un adevărat chin pentru mine.Tot așa cum trebuie să fi fost un chin pentru colegii și profesorii de la Liceul din Antioquia obsesia mea pentru tărâmul Macondo, fiindcă cred că, trei ani cel puțin, am fost vrăjit de acest roman, recitindu-l și citind tot ce-mi cădea în mână despre el și autorul său, și transformam orice comentariu sau împrejurare într-un pretext să vorbesc mereu despre García Márquez și Un veac de singurătate.
În toți acești ani, mi-a fost greu să citesc alți autori, oricât de buni și de mari ar fi fost. Zadarnic mă îndemna Fernando Gallego să citesc Mânăstirea din Parma, În căutarea timpului pierdut, Muntele vrăjit sau opera lui Voltaire.
Poate că abia acum înțeleg că acest roman m-a captivat nu numai prin poezia, frumusețea și fantezia lui uluitoare, ci și prin faptul că simțeam că aceste atribute serveau pentru a capta și transmite esența realității columbiene și latinoamericane. Am știut oarecum vag că, în pofida lipsei mele de maturitate și a formației mele literare precare de pe atunci (sau poate tocmai din cauza lor), saga familiei Buendía era concepută în principal plecându-se de la evenimente istorice, de la împrejurări familiale și de la trăiri personale foarte concrete. Anumite lucruri și fapte, anumite personaje și istorii pe care le credeam (sau mă făcuseră să le cred) lipsite de importanță sau de conținut, mi se revelau încărcate de gravítate și frumusețe, căci totul e să le trezești sufletul, și magul acela din Aracataca izbutise s-o facă. A investiga cine era magul acela și a încerca să identific acele locuri, fapte, personaje și valori, deslușindu-le legăturile cu originea și conceperea romanului Un veac de singurătate (și, în general, cu toată opera lui García Márquez), a fost una din activitățile care aveau să-mi ocupe de atunci o bună parte din viață, generând astfel, fără ca eu s-o știu încă, originea și structura biografiei mele Călătoria spre obârșie dedicată creatorului miticului Macondo.

(prezentare și traducere de Tudora Șandru Mehedinți)