Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Dară ochiu-nchis afară... de Cosmin Ciotloş

Emilian Pal, fortral, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2015, 102 pag.

Emilian Pal s-a născut în noiembrie 1979, a absolvit Liceul Catolic din Bacău, apoi Facultatea de Drept din Iaşi. După care, mai bine de zece ani, a lucrat în presa locală. Sunt datele tehnice minimale pe care le oferă voletul interior al cărţii sale de debut. Nici un cuvânt despre vreo apartenenţă cenaclieră sau despre vreun set de afinităţi care ar fi premers şi motivat o asemenea apariţie, pur şi simplu, impresionantă.

S-ar putea ca pentru autor scrisul să fie doar o ocupaţie de weekend („un mod secundar de socializare”, spune el) şi o eventuală recidivă să se lase aşteptată mult şi bine. Numai că, de vreme ce cronica literară nu-şi arogă (cel puţin din câte ştiu eu) pretenţii de vaticiniu, îmi fac datoria de a consemna stricta actualitate, cu surprizele şi decepţiile ei. Ei bine, fortral e o surpriză !

La prima vedere, avem aici o sinteză a ultimilor trei luştri de poezie, scindaţi, stilistic, între minimalismul reportericesc (cultivat de inovatorii de tip Dan Sociu, dar arătându-şi limitele odată cu manierizarea formulei) şi hipertrofierea emoţiilor-limită (care aduce cu ea un aer retro şi care se conectează la un tip de literatură de nişă în deceniul al optulea). Ce reuşeşte Emilian Pal e să apropie cele două extreme fără ca punctele de sutură să lase gustul amar al artificiului şi al simplei demonstraţii expresive. fortral e, nu cred că mai trebuie s-o explic (titlul fiind elocvent), o carte a durerilor. Ceea ce n-ar fi neapărat o noutate. Cu adevărat impact e, însă, în cazul lui, grimasa care „ascunde”, nu aceea care denudează. Să detaliez. Din aceeaşi schiţă biografică la care am făcut referire, aflăm câte ceva despre un episod frisonant petrecut în urmă cu un deceniu: o vizită (în interes jurnalistic) la un spital de psihiatrie îl pune pe autor faţă în faţă cu propriul tată, pe care nu-l mai întâlnise de ani buni. Am avut, recunosc, o strângere de inimă citind această însemnare. Şi, odată, cu ea, o teamă că Emilian Pal va exploata monografic subiectul, exersând un fel de psihanaliză la vedere. Cu atât mai mult cu cât primul poem, în numele fiului dansând pe mormântul tatălui, asta şi făcea:

„tatăl lui emilian era mare cât o sticlă de votcă/ încăpea în ea cu tot cu suflet şi cu nevastă/ seara juca poker în poarta CAP-ului/ săru’-mâna dom’ inginer am adus un rachiu fain/ de atâta inginerit tatăl se făcea mare cât turla unei biserici// cocoţat pe un recamier emilian învăţa să citească/ scria poezii despre toamnă după rugăciunea de seară/ mama-i spunea emilian nu-ţi urî tatăl e/ un om bun dar i-a furat sufletul sticla/ tatăl cucerea un pahar şi un sân la bufetul din centru/ asculta maria tănase şi confunda drumul spre casă” (p. 5).

Ar fi fost păcat ca vibraţia unor asemenea versuri (incontestabilă) să decadă într-un şir de repetiţii care-ar fi adus cu ele inerente note false. Zece sau douăzeci de texte în acelaşi ton şi „pornirea” ar fi fost compromisă, iar drama ar fi ajuns o melodramă. Or, Emilian Pal procedează infinit mai inteligent: nicăieri, în cele o sută de pagini ale volumului, el nu resuscitează acest subiect. Tensiunea nu dispare, trebuie să spun, dar se modulează pe alte niveluri (şi teritorii) de sens. Preţ de câteva poeme, aceasta se refugiază în problematica exparierii (fără, însă, a face concesii clişeelor ideologice care o pândesc). Există şi un regim erotic de remarcabilă intensitate şi de-o neverosimilă calofilie. Toate acestea declanşate de comoţia iniţială, dar păstrându-şi (şi afirmându-şi) independenţa faţă de ea. Ochiu-nchis afară înăuntru se deşteaptă... Sunt câteva zone nevralgice, deloc greu de identificat, care-l leagă definitiv pe Emilian Pal de primele şocuri, cele ale copilăriei. Îndepărtările, de pildă, sunt resimţite cu o acuitate suspectă: „fiecare om care pleacă mă doare de parcă/ mi-ar ieşi dinţi de lapte// tot mai rar îmi găsesc cuvintele/ vocea mea e un traseu montan nemarcat” (p. 89), scrie el într-un poem dialogat. Sau, ceva mai încolo, „mi-ai spus că un om ca mine n-ar trebui să existe./ imaginează-ţi atunci că joci într-un film cu inadaptaţi/ iar eu sunt prietenul tău imaginar care face de toate./ în filme când vine vremea să te desparţi/ prietenul imaginar dispare după ce te îmbrăţişează/ cu dragoste desăvârşită.// cu dragoste desăvârşită/ emil” (p. 93).

Există o emulaţie uşor masochistă a acestor scrisori de adio. Aceasta e, cred, şi justificarea intimă a recursului la problematica expat. Căci, dincolo de faptul biografic, la Emilian Pal, aceasta documentează o fantezie aproape maladivă a eliberărilor succesive: „eu m-am hotărât/ e mult mai rentabil să iubeşti un străin/ n-ai nevoie de un chip/ să crezi că acesta există” (p. 51). Uitarea e şi ea o formă de despărţire (nu întâmplător o litanie întreagă se încheagă în numele ei la pp. 41-42), iar moartea nu mai mult decât un slalom şi-o eschivă: „de parcă ar conta cum te duci/ până la urmă viaţa e o fobie faţă de viermi” (p. 35).

Un poet veritabil, care convinge dintr-odată. E cea mai scurtă evaluare a acestui debutant de 35 de ani, apărut parcă de nicăieri şi având la îndemână un (aparent) inepuizabil inventar de viziuni. Mai totul, în fortral, vorbeşte despre o disponibilitate asociativă ieşită din comun. Dacă ar fi să aleg numai două posibile nume pentru a mărgini această trăsătură, m-aş opri, în ordine cronologică, la Voronca şi la Cristian Popescu. Faţă de primul, Emilian Pal e mai „cuminte” şi mai silogistic; de al doilea îl separă gradul de coeziune ontologică (în accepţiunea pe care i-o conferă Toma Pavel) al lumii în care se instalează. Succesiunea imaginilor e deconcertantă şi n-am de gând să fac inventarul lor complet. Totuşi, „pământul/ nu are vertebre/ şi morţii trebuie să-l susţină”, „timpul mă târăşte după el/ ca o mamă care încearcă să-şi scoată copilul/ din raionul cu jucării”, „noaptea se lasă leneşă ca o lebădă neagră”, „la capătul mâinilor mele s-a făcut linişte/ ca într-un confesional/ în care preotul aşteaptă zadarnic un penitent”, „neputinţa e ca o schimbare bruscă de fus orar/ care-ţi dă peste cap organismul”... Sunt, dintre multe altele, versuri excelente şi mai cu seamă neîntâmplătoare. A căror spontaneitate e evidentă. Ar fi greşit să le punem pe seama experienţei. Debutul lui Emilian Pal e unul matur doar dacă-l raportăm la relativa grabă cu care colegii săi de generaţie şi-au publicat primele cărţi. Altminteri, e un novice ca toţi novicii.

Şi prin urmare scăpările (şi vagile improprietăţi) nu-l ocolesc. Una dintre ele e legată de titlurile poemelor. Pal le construieşte cumva pieziş, alternând soliditatea construcţiei cu experimentul (care e, prin definiţie, flotant şi arbitrar), uneori lingvistic, ceea ce dă pieselor o natură cumva paradoxală: sună ca nişte hit-uri de nimeni ţinute minte, ca nişte capete de afiş fără antet: crimele de pe albert road, ruta 86, comoara naţională conţin trimiteri culturale explicite, în vreme ce cântec de înflorit sau am găsit un mort pe stradă par căzute dintr-o dimensiune fără memorie. Cât priveşte times new roman 12, nu rămâne nimic de adăugat: e dintre acele găselniţe pe care, o dată descoperindu-le, trebuie să le uiţi imediat.

O alta e mi se pare că ţine de o inabilitate aşa-zicând de ordin tactic. Emilian Pal îşi începe o parte dintre poeme la umbra câte unei figuri tari: într-un rând, se asemuieşte cu un samurai, alteori promite să dea în cer găuri cu pickamerul, despre coapsele iubitei vorbeşte ca despre o nucă tare de cocos. Ceea ce, nefiind ilicit (autorul făcându-şi un titlu de glorie din astfel de mişcări bruşte), e totuşi disproporţionat şi denotă, cum spuneam mai sus, o anume inexperienţă. Nu mai puţin de atât, dar nici mai mult. Fiindcă, oricâte ar fi, sunt acceptabile şi nu reprezintă, propriu-zis, nişte defecte. De altfel, marele defect al acestei cărţi ar fi acela de a rămâne cea mai bună din bibliografia autorului. Scriind aceasta, iau de bun faptul că Emilian Pal va mai scrie şi va mai publica.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara