Dă colţul în Alecsandri, trece pe trotuarul celălalt şi-şi continuă mersul dansant în jos, spre... Spre ce? E fostul ofiţer de Securitate, de altfel derutant de jovialul de-atunci şi ştiu exact unde va intra. Doar pentru digresie autoparşivă îmi spun că nu la Muzeul Teatrului, nu la Biblioteca Medicinei. Da, ocoleşte gardul negru şi intră, la fel de dansant, la... SRI. Perfect. Citesc placa de pe zidul sediului: Aici, în vara anului 1918, a avut loc adunarea muncitorilor tipografi la care a participat I. C. Frimu. Perfect.
Vine doar de cîteva concerte şi se-aşează în rîndul doi. Colosala-i pălărie de pai, cu panglică şi ciucuri albaştri, obturează complet şirul din spate, pînă-n fundul sălii. în plin pian Chopin, îi arde o tuse de boschetar, încît dirijorul opreşte totul şi se-ntoarce, sever, spre pălărie. Daccapo!
în jos, flanînd, pe trotuarul de la Copou: adică desprindere totală de fojgăiala din centru. Pînă cînd, din faţă - de unde-au apărut? - un pîlc de haidamaci, raşi chilug, în... în ce?... un fel de izmene trei sferturi şi maieuri K1. Rîd, se rîd, şi-şi bat burdihanele de fericire. Fac stînga-mprejur şi-o iau înapoi. De sus, alt pîlc, doi metri fiecare, cu mînuţe şi picioruşe drăgălaş rahitice, tot aşa, izmănuţe trei sferturi, zburliţi punk, înspăimîntători prin muţenie: walkmanurile din urechiuşe par conexiuni la o altă galaxie. Scumpii de ei!
Fenomenul ia proporţii nebănuite. Tramvaie pline cu pălărioşi ofiliţi, de ambe sexe, ştiind exact cînd urmează o nouă biserică: brusc, întreg vehiculul pe şine îşi face cruce şi-şi mişcă buzele. Dincoace, pe trotuar, în dreptul bisericii, el şi ea, în amoc demonstrativ, se opresc, îşi dezlipesc o clipă buzele şi îşi fac cruce. După care se rîd. Dincolo, pe ecrane, întîi Gigi, acum şi Traian îşi asezonează întoarcerile la popor cu înlăcrimate cruci. Urmează Mitică de la Ligă. Ducă-se pe pustii, ar zice, total inadecvat, portarul de la Filarmonică.
Poet mare, de certă notorietate locală. Da, dar poartă pălărie...
Nu şi mustaţă. Singurul căruia îi acceptam mustaţa: unicul meu mare prieten, Mihai Ursachi. Pentru că mustaţa roşcovan-blondului nu se prea vedea: era una cu tenul lui teuton. Ar mai fi şi Sir Robert A. Eden, conte de Avon, fostul prim-ministru englez. Da, cu mustaţa lui de personaj de club. Un Churchill cu mustaţă? Imposibil.
Antipatică, pe-atunci, accederea la vîrf a unui Busch Jr. Doar pentru că era... băiatul tatii, budulea taichii. Idiosincrasie contaminată, sistematic, de filiaţii autohtone. Bucureştene, dar, şi mai apăsat, ieşene. Iar fiul Busch mai şi venea dintre, mde, republicani. Pînă la tragedia turnurilor gemene, pînă la conflictul irakian. Personajul, puţin cam penibil pentru gustul amicilor mei neiertător riguroşi de la barul Diavolo, s-a întrupat brusc în simbolul actual al unei hipercivilizate Americi, benefic hegemonică, asumîndu-şi - sub rictusul său permanent destins - destinul într-o dramă unică.
Bătaie în uşa atelierului. Cu bombeul, probabil. Nu deschid.
Pentru că ăştia doi de-aici, el - ea, din faţa Halei se-ncalecă unul pe altul, emiţînd sunete umede, bilabiale, n-o mai pot suporta nici pe Renne Zellweger sărutîndu-se, distins hollywodian, cu Tom Cruise.
Cum la Diavolo muzica bubuie standard, mă ridic de la masa noastră din fund şi-o rog pe barmaniţă - exemplar provocator emblematic - s-o dea mai încet. O face privindu-mă, sictir, cu ochii altei lumi.
Să cînte Zavaidoc!
