Stufoasa bibliografie consacrată lui Alighieri (din care nu lipsesc sinteze aduse la zi), datorată zecilor de specialişti, beneficiază de o nouă contribuţie de marcă. Meritul este al profesorului Guglielmo Gorni, de la Universitatea "La Sapienza" din Roma, o autoritate necontestată: Dante. Povestea unui vizionar (Dante. Storia di un visionario, Laterza, Bari, ianuarie 2008, 320 de pagini). Acesta revine asupra scriitorului predilect, după ce publicase între 1981 şi 2002 cinci volume exegetice, iar în 1996 o importantă ediţie critică a Vieţii noi.
Fără falsă modestie, în Cuvîntul introductiv, literatul îşi defineşte ultima carte "modernă şi nouă", chiar dacă "eventual, tendenţioasă". Aşa şi este.
Departe de pedanterii oţioase, dar şi de concesii păguboase în dezbaterile ştiinţifice, monografia dantescă în discuţie atrage dintr-o pluralitate de motive atenţia celor bine introduşi în subiect sau doar interesaţi de marile personalităţi. Înainte de toate pentru că, fără a agresa mitul Dante, profesorul Gorni nu se sfieşte să-şi intituleze capitolul concluziv, încununare logică a demonstraţiei anterioare, Finalul partidei: povestea unui vizionar care a dat greş. În al doilea rînd, pentru că face convingătoare abordarea filologiei textuale atît pentru cei mai puţin familiarizaţi cu disciplina, cît şi pentru cei ce o consideră o opţiune valabilă, minată însă de posibile intervenţii discreţionare. În al treilea rînd, pentru că punctează şi clasifică pertinent, în mai puţin de cincisprezece pagini, dantologia, nu înainte de a cita clasicele antologii critice, acoperind intervalul 1886 -1995. O face pornind de la întrebarea: ce mai este valid din densa istoriografie şi critică din secolul al XIX-lea şi din prima jumătate a celui următor şi de la constatarea că oricînd este nevoie de abordarea textuală, dacă ea rezistă probei nemiloase a timpului.
Trecînd în revistă operele considerate exemplare în domeniu, G. Gorni s-a oprit asupra monştrilor, cîndva sacri, Karl Vossler, Benedetto Croce, ale căror contribuţii (a primului îndeosebi) lasă să transpară uzura. La rîndu-i, aportul lui Charles S. Singleton (Dante Studies 1. 1954, Dante Studies 2. din 1958, plus versiunea italiană, îmbogăţită din 1978) este comparat cu al lui Gianfranco Contini (Un'idea di Dante, 1976). Deşi ambii nu au oferit, în cazul dat, cărţi compacte, ci structural fragmentare, alcătuite fiind din studii disparate, este preferat cel din urmă pentru "subtilitatea filologică" şi "armonizarea polifonică", ce sugerează o viziune organică.
Nu au fost uitate paginile multor altora, între care cele despre "realismul dantesc" ale lui Auerbach (care a rezistat, rezistă teoriei lui Roland Barthes despre "efectul realului") sau despre funcţia referenţială a mesajului estetic ale lui Roman Jakobson.
Actualmente, după Gorni, se simte lipsa unui Compagnon to Dante adus la zi, cu matrice didactică, a unor ilustraţii ale Divinei Comedii făcute cu mijloacele sofisticate contemporane şi a unei monografii în măsură să reconstituie personalitatea umană a titanului şi să dea o imagine coerentă, globală a scrierilor lui. Lucru posibil, acesta din urmă, se arată, prin privilegierea aspectelor semnificative din tot ceea ce a întreprins florentinul, nu însă, prin separări drastice, gen Croce. Cum? Cum ne propune chiar el, Guglielmo Gorni, cu un demers care răspunde grilei teoriilor literare şi totodată evită tehnicismele care "ucid arta".
Solid documentată, deşi citării academice din josul paginii i se substituie o bibliografie selectivă plasată la finele fiecărui capitol, cartea lui Gorni este, aşa cum şi-a propus, mai întîi "o biografie, nu o hagiografie", renunţînd la retuşurile corective. Cercetătorul găseşte că a fost atins gradul de maturitate necesar pentru a nu mai acredita "legende înduioşătoare", ci, respectînd adevărul şi istoria, să se arate cînd şi în ce măsură luările de poziţie ale scriitorului naţional italian "au fost legitime şi aprioric bine cîntărite, denunţînd eventual mitomaniile politicianului sau ale intelectualului".
Pornind de la prenume - D(ur)ante - şi de la coordonatele biografice ale lui Alighieri, atît cît au putut fi stabilite şi, mai cu seamă, pe baza unor versuri sau paragrafe declarative ale împricinatului, primul capitol compendiază documente autentice şi o densă bibliografie primară şi nu numai. Prin forţa lucrurilor sînt aduse în discuţie evenimente istorice de referinţă (întîlnirea dintre papă şi Carol I de Anjou, înfruntări armate etc.), povestirile cu circulaţie orală pe vremea poetului (despre Farinata degli Uberti, de pildă, pe care acesta nu l-a cunoscut) sau elemente adiacente, precum cele despre fiica lui Folco Portinari, Beatrice, figura centrală a beletristicii danteşti. Ocazie cu care sînt amintite primele comentarii şi meritele lui Boccaccio, nu doar ca promotor al cultului pentru înaintaşul său, ci şi ca "editor", "copist diletant, dar nu mediocru" al mai multor opere ale acestuia între care Eglogele şi Epistolele, pentru care, o vreme, fusese singurul cunoscător.
În lipsa atestărilor, Gorni trece în revistă indiciile care concură la reconstituirea anilor de formare, nu doar toscană, a lui Dante, între care, călătoria din tinereţe la Bologna sau, la Paris, după primii ani de exil.
În perioada premergătoare implicării politice, s-a plasat formarea nu doar literară, ci şi filosofică a lui Dante, pasionat de domeniul în care, ulterior, după cum singur arăta în Viaţa nouă (unde întîlnim numele lui Boetiu şi Cicero), îşi va găsi consolarea după moartea femeii idealizate. O dovedesc trimiterile la locurile şi împrejurările în care florentinul putea să-şi consolideze erudiţia şi să aibă confruntări legate de subiecte metafizice, deşi nu se cunoaşte nimic despre biblioteca lui, aşa cum, graţie lui Giuseppe Billanovich, se ştie despre cea a lui Petrarca. Nu este ignorat nici numele maestrului, Bruno Latini, chiar dacă nu i-a fost dascăl în sensul strict al termenului, după cum nu sînt uitaţi nici poeţii congeneri.
Conform cutumei genului, Gorni urmează în monografia sa firul cronologic, dar, atît în ceea ce priveşte scrierile cît şi faptele, întoarcerile în timp, revenirile sînt frecvente; noile conexiuni astfel stabilite confirmă cele susţinute anterior. Primelor capitole circumscrise prezentării şi analizei începuturilor (Vita nuova, versurile dedicate altor femei, nu Beatricei) le urmează cel consacrat pasionatei angajări politice, implicit carierei încheiate cu condamnarea la exil iar ulterior cu asumarea deliberată a condiţiei de proscris.
Interesul lui Alighieri pentru cele mai disparate domenii, pregătirea lui ieşită pe atunci din comun sînt reliefate prin trimiteri la Convivio şi la De vulgari eloquantia, iar gîndirea militantului politic prin cele vizînd Monarchia, Epistole şi alte scrieri mai puţin studiate.
Capitolele distincte, purtînd titlurile celor trei părţi ale Divinei comedii, sînt pregătite de precedentul, Poemul: Ulisse şi sf. Francisc, care, în ciuda maximei concentrări, conţine tot ceea ce este necesar pentru înţelegerea celebrei capodopere.
Concluziile, restrînse la mai puţin de o pagină, urmate de lista completă a manuscriselor danteşti sînt postpuse ultimei secţiuni biografice, care îmbrăţişează perioada petrecută de pribeag la Verona şi Ravenna, ultima din nu lunga-i existenţă.
Aşadar, nimic din ceea ce trebuie reţinut despre viaţa şi opera lui Dante Alighieri nu este omis. Pe de altă parte, se impun noile concluzii, rod al minuţioasei cercetări multidecenale, concluzii inserate cu eleganţă de Guglielmo Gorni, fără ostentaţie, între cele devenite bun comun al dantologiei.
După el, clamatele merite artistice şi intelectuale ale florentinului au acoperire cu supra de măsură, eliminînd riscul de a-i diminua prestigiul prin semnalarea eşecurilor în alte planuri. Inventariindu-i proiectele, prestaţiile sociale şi aserţiunile explicite sau făcute prin intermediul unor personaje-purtătoare de cuvînt (Cacciaguida, Paradisul, 16, de exemplu), profesorul Gorni ajunge la concluzia că marele artist a fost "un biet om, înfrînt de evenimente, care a greşit calculele". Dovezile? Mitul imperiului, resuscitat anacronic de el, cînd, geografic şi ideologic, Florenţa nu se putea opune papalităţii, lucru înţeles de facţiunea adversă, a guelfilor negri; blamarea de sorginte pasatistă a noii orientări comerciale a cetăţii, cînd doar ea garanta prosperitatea economică; respingerea imigraţiei din zonele rurale, limitrofe. În plus, în legătură cu exilul poetului, G. Gorni se întreabă dacă nu ar trebui aplicat principiul juridic bazilar, audietur et altera pars, pentru că, în timp ce probitatea lui Dante nu poate fi pusă la îndoială, justeţea liniei politice apărate de el - om cu funcţii dintre cele mai importante în cetate -, da.
Deşi savantă, cu trimiteri canonice la toate fragmentele aduse în discuţie şi la multitudinea faptelor istorice, recenta monografie Dante se citeşte cu nerăbdarea trezită de obicei de genurile de scrieri sprinţare. Aceasta pentru că în text şi în subtext găsim un dialog alert cu literaţi notorii (începînd cu secolul al XIV-lea, dar mai ales cu cei de ultimă oră), unde infirmarea, nu doar consensul, se face cu multă urbanitate, şi mai ales convingător, prin demonstraţii la obiect.
Stăpîn ca puţini alţii pe subiect, extrapolînd esenţialul în pasaje de invidiabilă concentrare şi limpezime, profesorul din Roma reparcurge, comentînd-o, materia fiecărei scrieri danteşti. Prezentarea sintetică, nealambicată a subiectului este însoţită de cea a aspectelor subsidiare: un ciclu cu paternitatea încă incertă (Il fiore, cuprinzînd 232 de sonete, deşi Il Detto d'Amore pare a-i fi continuarea), datări controversate, neconcordanţele dintre puţinele sau, după caz, sutele de variante ale unor manuscrise. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul Banchetului, enciclopedia neterminată, dar avînd a monte un proiect unitar, sau cînd sînt enumerate sursele (latine, provenţale, musulmane etc.), motivele, formele metrice.
Nu lipsesc eşantioane de analiză de text, între care a celebrului cînt V din Infern, cu care ocazie G. Gorni îşi reia teza după care Paolo Malatesta ar interveni pentru o clipă în evocarea Francescăi da Rimini.
Recurenţele de ordin conţinutistic sau doar formal depistate în corpusul ales permit nuanţarea chestiunilor în secţiuni succesive. Este cazul utopiei politice, inaplicabilă şi inoportună, a lui Alighieri, pentru a nu mai aminti de inspiratoarea poetului, prezentă nu doar în capitolul Beatrice, numele beatitudinii, ci mai peste tot, epuizîndu-se toate situaţiile în care o întîlnim, de la cea alegorică din Vita nuova unde pentru prima oară cifra nouă, emanaţie a lui trei, o leagă pe ea, miraculoasa, de Trinitate, aşadar de Creator.
Alteori doar titlul capitolului atrage atenţia asupra poziţiei privilegiate a unor nuclee, ajutînd cititorul să găsească vectorii şi scara valorică. Poemul: Ulisse şi sf. Francisc, unde cele două personaje (protagonist al Infernului, primul, al Paradisului, al doilea) sînt numite doar în fraza de început, este cel mai flagrant exemplu. În rest sînt enumerate supoziţiile privind gestaţia şi ascendeţele poemului, aspectele stilistice etc.
Aceeaşi flexibilitate ce face informaţia uşor de urmărit şi asimilat caracterizează şi bibliografia dispusă tematic. Dacă în majoritatea cazurilor găsim mai multe nume şi titluri, cu necesara subliniere a locului fiecăruia, pentru ultima parte a Divinei este recomandată doar cartea din 2007 a lui Jean şi Robert Hollander, ce rezumă "foarte vitala bibliografie în limba engleză", ceea ce, de la sine, spune mult.
Şi nu se opresc aici meritele ultimului volum al rafinatului exeget italian.