Selecţionerul spectacolelor din Festivalul Naţional de Teatru, criticul Marina Constantinescu, anunţase că „Dansul este un ax central al acestei ediţii de Festival” – şi chiar aşa a fost. Dansul, a fost la mare cinste în Festival şi a primit chiar daruri nesperate.

Totul a început chiar de la deschiderea festivă, care s-a desfăşurat în expoziţia din elegantul foaier central al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, expoziţie care cuprindea fotografii din prodigioasa carieră naţională şi internaţională a dansatorului şi coregrafului Gigi Căciuleanu. Pe lângă propiile sale imagini, în ipostaze şi perioade diferite ale unei lungi cariere, în continuă desfăşurare, pe lângă manuscrise cu poeme proprii şi desene, se detaşau, pe parcursul vizitării expoziţiei, câteva personaje, care jucaseră un rol împortant în cariera sa: Miriam Răducanu, mentorul care l-a format şi căreia i-a fost chiar închinată această ediţie a Festivalului, apoi Ruxandra Racovăţă, principala sa parteneră, la începutul de drum în străinătate, dar şi Maia Pliseţkaia, celebra balerină, care a dansat în coregrafia lui Gigi Căciuleanu în Nebuna din Chaillot, în regia lui Dan Mastacan şi el prezent în fotografii, ca regizor al multora dintre creaţiile cele mai bune ale coregrafului. Şi imaginile de dans nu au rămas fixate doar în fotografii, ci au prins viaţă în Sala Studio a aceluiaşi teatru, în două spectacole succesive. Primul, Un minut de dans sau UF!!!, era reluarea unei creaţii a Fundaţiei Art Production în colaborare cu Teatrul Mic din Bucureşti, iar cea de a doua, Vivaldi şi anotimpurile, fusese produs de Teatrul Naţional Târgul-Mureş, Compania „Liviu Rebreanu”. Primul despre care am scris la vremea premierei, tot în paginle acestei reviste, şi-a păstrat prospeţimea, şi, cum subliniam şi în urmă cu un an, datorează mult farmecului personalităţii lui Gigi Căciuleanu, care a povestit despre frumuseţea multor limbi de pe acest pământ, în funcţie de sarea şi piperul fiecăreia, şi a dansat alături de omul orchestră Paul Ilea şi de dansatorii săi, Irina Ştefan şi Răzvan Ştefan, încercând totodată să sugereze publicului cât năduf cere compunerea unui singur minut de dans, cum sugerează şi titlul piesei. Cea de a doua lucrare, Vivaldi şi anotimpurile, în scenariu, regia şi coregrafia lui Gigi Căciuleanu, a fost un sugestiv poem vizual care a dat concreteţe scenică muzicii lui Vivaldi, folosindu-se de mişcarea actorilor Teatrului Naţional Târgul-Mureş. Pe mulţi îi văzusem, de curând, în musical-ul montat acolo de Răzvan Mazilu, Femei în pragul unei crize de nervi. Dar dacă Răzvan Mazilu le ceruse să însoţească şi să sublinieze prin mişcare ştiinţa lor actoricească concretizată în texte, Gigi Căciuleanu le-a cerut, în cea mai mare parte a spectacolului, să construiască imaginea din care erau alcătuite tablourile coregrafice doar prin mişcare. Şi să o facă ca nişte profesionişti ai Terpsichorei. Au făcut-o cu maximă dăruire, dar corpuri nemodelate de-a lungul timpului nu au cum să răspundă ca un corp lucrat. Cu ani în urmă, Gigi Căciuleanu îmi spunea într-un interviu, următoarele cuvinte, pe care le-am ales atunci ca titlu: Corpul este vioara mea. De calitatea unei viori, ca şi de mâna care ţine arcuşul, depinde la fel de mult sunetul final al muzicii. Revin adesea cu gândul la minunatul spectacol D’ale noastre, conceput de Gigi Căciuleanu în Anul Caragiale, spectacol pentru care îşi făcuse o companie de dans de primă mână, alcătuită din dansatori de dans contemporan şi din actori-dansatori excelenţi. Nu cunosc motivele pentru care nu a păstrat acea companie, pot doar să regret că nu a făcut-o. Căci altfel ar fi fost pusă în valoare plastica scenică, armonios şi expresiv gândită în compoziţia de ansamblu, cât şi extrem de sugestiva ilustrare vizuală a muzicii lui Vivaldi, desprinsă de toate modelele preexistente şi încărcată de prospeţime şi originalitate. Şi, în fine, Gigi Căciuleanu a prezentat în ulterioarele zile ale Festivalului şi piesa montată chiar la Teatrul Naţional Bucureşti în acest an, şi ea consemnată la premieră în paginile acestei reviste, l’Om Dada. Iar pentru că coregraful este înrudit spiritual cu artiştii renascentişti, deschişi către multiple căi creative, în ultima zi de Festival şi-a lansat şi volumul său de poezii şi desene, MIroirs.

Au urmat şi surprizele oferite iubitorilor artei dansului de Festivalul Naţional de Teatru: spectacole de Angelin Preljocaj şi spectacole de şi cu Carolyn Carlson. Spectacolul Fresca, inspirat de un basm chinezesc, i-a dat posibilitatea lui Preljocaj să navigheze între lumea reală şi lumea imaginară a poveştilor, încărcată de simboluri, simboluri care ne ajută adesea să înţelegem lucruri greu de neînţeles. Povestea The Painting on the Wall, i-a dat prilejul lui Preljocaj să pornească în extaordinara aventură – cum e subintitulat spectacolul – a intrării în altă dimensiune, cea a unei picturi, bidimensionale deci, care capătă totuşi volumetrie şi din care îşi va alege mireasa un tânăr care se îndrăgosteşte de o imagine pictată. Trecerile dintr-o dimensiune în alta sunt sugestiv create prin lumini, acestea decupând şi determinând spaţiul scenic al fiecărui moment, pus într-un chenar de întuneric, precum un tablou într-o ramă. Pe un mixaj muzical conceput de Nicolas Godin, în decorurile simple gândite de Constance Guisset şi costumele create de Azzedine Alaïa, coregraful a mai folosit şi cortine transparente pentru a sugera trecerile între cele două planuri, în care fiinţe reale intră în relaţie cu fiinţe desenate, adică realitatea intră în dialog cu reprezentarea ei pictată. La toate acestea s-au adăugat şi tuşe de lumină colorată, desenate în aer de o mână nevăzută, mână situată, deci, dincolo de orice dimensiune. Nu suntem la prima întâlnire cu Angeline Preljocaj. El a mai fost de două ori în România şi de fiecare dată i-am consemnat prezenţa prin cronicile din această revistă. Prima oară, creaţiile lui, Lacrimi albe (Bach, Balastre, Purcell) şi Nunta (Stravinski), au încheiat, în 1993, proiectului La danse en voyage, adică suita de spectacole şi stagii făcute de coregrafi francezi de dans contemporan cu tineri dansatori români, iar a doua oară în 2008, tot cu un basm, dar european, Albă ca zăpada (fragmente din Simfonii de Gustav Mahler), unde jocul de planuri se desfăşura între realitate şi reflectarea acesteia în oglindă. De la duritatea relaţiilor din Nunta, în care Preljocaj, coregraf francez de origină albaneză, evoca tradiţii balcanice, în care miresele erau păpuşi cu voal şi trenă, aruncate dintr-un loc în altul, ca monedă de schimb ce trece de la o familie la alta, drumul este lung şi s-a rafinat mult, până a ajuns la delicatele duete dintre cele două fiinţe aparţinând unor planuri exitenţiale diferite, din Fresca. Stilul său de dans contemporan, cu rare ecouri de neoclasic, din această ultimă lucrare, de o bogată fantezie, creiona imagini de o mare picturalitate, în care corpurile în mişcare evoluau într-o baie de lumini felurite. Şi totuşi personajele pictate nu îşi pierdeau feminitatea şi concreteţea, evocată prin posturi corporale, care subliniau rotunjimea unui şold, sau prin jocul plin de fantezie al părului lung. Un adevărat poem a fost închinat acestei podoabe femenine, în două dintre cele mai inventive tablouri: al picturii în care tânărul îşi descoperă viitoarea iubire şi în cel în care mireasa e pregătită să devină femeie, strângându-i-se părul în coc. Un episod straniu a fost cel în care tânăra, ieşită din tablou în lumea concretă sau poate intrată în altă poveste, a fost înconjurată de o serie de personaje în negru, cu măşti albe, care nu au speriat-o, tânăra lăsându-se încorporată o vreme în lumea lor. Metaforele coregrafice au fost atât de multe, şi deschise fiecărui spectator către diferite traduceri, încât mi-au amintit de aglomeraţia de simboluri din filmul lui Tarkovski, Oglinda. Şi totuşi mijloacele de expresie nu erau deloc sofisticate. De exemplu, simplu, extrem de simplu, a fost drumul mirilor către viitorul lor cămin, sau jocul cu părul împletit ca o frânghie, de care se atârnau succesiv perechile de bărbaţi şi femei. Şi nici intervenţia brutală a trei personaje malefice, care îl fură pe bărbat de lângă femeia sa şi îl dau cu violenţă de-a rostogolul, nu a avut nimic complicat, ci era cât se poate de limpede şi sugestiv. Aşa smulge şi Războiul o fiinţă de lângă alta, distrugând cuplurile. Şi oare aceasta mai este o poveste sau simbolul unei cumplite realităţi? Oricum însă, bogăţia ideilor a fost excelent servită de ingenioasele construţii şi invenţii coregrafice.

Şi a urmat un al doilea mare dar – cele două spectacole ale lui Carolyn Carlson. Şi nu numai atât , ci în primul a dansat şi ea. La 73 de ani, în deplină formă. Şi a făcut şi un stagiu cu dansatori de dans contemporan, împărtăşindu-le din experienţa ei. Deci, după un albanez, Angelin Preljocaj, o americancă la Paris, Carolyn Carlson, ambii consacraţi de această capitală mondială a dansului. Cum ea vine prima oară în România, îi creionăm succint traseul de nomadă, aşa cum singură se numeşte. Formată în Statele Unite de Alwin Nikolais, a cărui metodă creativă o continuă, mai ales pe linia improvizaţiei, a venit apoi în Europa, unde a contribuit la naşterea dansului contemporan şi a dansat la Veneţia, la Helsinki, iar în 1999 a fundat Atelierul din Paris de la Cartoucherie. A condus apoi Centre Chorégraphique National de Roubaix – Nord – Pas – de – Calais, între 2003 şi 2013, iar acum lucrează la Théâtre National de Chaillot din Paris, ca artist asociat, unde a creat, la propria sa companie, în 2014, şi spectacolul Acum, pe care l-am văzut la Bucureşti. Carolyn Carlson nu a mai fost la noi, dar o coregrafie a ei a putut fi văzută pe scena Operei bucureştene în 2007, dansată de israelianca Talia Paz, în cadrul spectacolului Dance Energy, conceput de Răzvan Mazilu şi închinat susţinerii Liceelor noastre de Coregrafie. Era o piesă pe muzică folclorică irlandeză, intitulată Water Talk, care ne familiariza cu mişcările unduioase ale braţelor şi ale întregului trup, specifice coregrafei. Şi aceste sinuozităţi ale mişcărilor de mâini, umeri, tors, şolduri, în veşnică schimbare a poziţiilor şi unduire, această bogăţie nemăsurată a nuanţelor am regăsit-o pusă din nou în valoare de însăşi silueta subţire şi prelungă a dansatoarei Carolyn Carlson din piesa Imersiune, cuprinsă alături de alte două lucrări în Scurte povestiri, primul dintre spectacolele aduse la noi, pe scena Studio a TNB. Coregrafa-interpretă, sugera imersiunea în apă, în acest element vital al vieţii, părând uneori cufundată în valuri şi preluându-le mişcarea, alteori sburând ca un pescăruş pe deasupra, sau scriind cu apă un poem nevăzut, ori jucându-se în ritmul unor picături, pe muzică de Nicolas de Zorzi. Nu fără rost îşi intitulează coregrafa creaţiile „poezii vizuale”, căci chiar asta sunt. Influenţa gândirii extrem orientale, prezentă conform declaraţiilor coregrafei în tehnica respiraţiei tai-chi şi în exerciţiile qi gong, practicate de ea în fiecare dimineaţă, a fost vizibilă şi în două dintre piesele sale din Scurte povestiri. Ardere, piesa interepretată de dansatorul Won Myeong Won, pe muzică de Meredith Monk, a apelat la alt element primordial, focul. Focul socotit ca element purificator al fiecărei etape din existenţa noastră, idee frumoasă dar care a transgresat mai puţin din spaţiul scenic, pînă la noi, din multiplele plimbări prin scenă ale personajului şi din jocul cu felurite recipiente, în care se ardeau uneori hârtii – mai mult gesturi exterioare, deci, decât arderi „interioare”. În schimb, piesa Li, pe muzică de Aleksi Aubry-Carlson, excelent interpretată de dansatorii Chinatsu Kosakatani şi Yutaka Nakata, a adăugat stilului propriu coregrafei, cu mişcări fluide şi totuşi ferme, şi sugestii venite dinspre artele şi cultura extrem orientală, cei doi reprezentând principiile yin şi yang, două fiinţe complementare, care tind să se întregească într-o singură fiinţă. Dar capodopera a fost cel de al doilea spectacol, Acum. Când şi-a prezentat la Paris lucrarea, coregrafa a rezumat-o astfel: „o casă, o cameră, un colţ, un cuib” – însoţindu-şi vorbele cu o conturare a lor în spaţiu, prin mişcări sugestive. Deci, de fapt viaţa intimă a fiecăruia dintre noi, un spaţiu al amintirii, care ne populează spiritul şi spre care dorim adesea să întoarcem ceasul înapoi, cum se petrecea şi pe un mare cadran de ceas din scenă. Un spaţiu în care au mai intrat, din când în când, o masă, nişte scaune, însufleţite totdeauna de mişcările dansatorilor, o fereastră, mereu plimbată prin scenă, prin care privea totdeauna cineva. Imaginile scenice porniseră, ca idee, de la Poetica spaţiului a lui Gaston Bachelard şi de la texte de Rudolf Steiner, iar cele 7 episoade ale piesei au păstrat legătura cu marea poezie, fiind traversate de poeme din Milosz, Rilke, Baudelaire – toate însă doar ca o boare, căci dansul trebuia să spună totul, să construiască imaginile scenice, la care contribuiau adesea şi proiecţiile unor grădini sau păduri, animate şi ele de dansatori. Sigur că inspirata coregrafă a avut alături o întreagă echipă de colaboratori, la fel de inspiraţi: pe René Aubry pentru muzică, pe Patrice Besombes pentru light design, pe Chrystel Zingiro pentru costume, pe Maxim Ruiz pentru scenografia foto şi video şi pe Benoit Simon pentru montajul video. Şi în felul acesta, coregrafia, regia, muzica, luminile, proiecţiile au alcătuit un singur tot, toate contribuind la vizualizarea unei gândiri profunde şi atingând străfunduri ale sensibilităţii şi înţelegerii fiecăruia dintre noi. Poezia cu care au fost investite obiectele folosite, a atins uneori valoare de ceremonial, iar nostalgia a fost cuplată cu prezentul care se impune Aici şi Acum, chiar dacă pe ecran timpul era dat uneori înapoi sau alerga înainte. Dar pentru toate aceste împliniri, cei mai importanţi creatori ai spectacolului au fost dansatorii companiei, care au preluat deplin stilul coregrafei şi au imprimat fiecărui moment un suflu de autenticitate, datorită dăruirii fiecăruia dintre ei în fiecare mişcare. Aveam lângă mine doi coregrafi, de stiluri diferite, pe Miriam Răducanu şi pe Ioan Tugearu, amândoi tranfiguraţi la sfârşitul spectacolului de fluxul de energie şi de aura poetică emanate de creaţia pe care o văzuseră. Totul părea o improvizaţie ivită firesc, natural, deşi totul fusese inteligent construit. Nu prea des primim asemenea daruri.

Şi dacă regret că nu am reuşit să văd şi piesa Prin vis de Varga Mátyás, în regia, coregrafia şi scenografia lui Pál Frenak, de la Teatrul „Mihai Eminescu” din Timişoara şi nici Pour Toujour, în regia, coregrafia şi scenografia lui Dominique Serrand, de la Teatrul Maghiar din Cluj, m-am întrebat care a fost principalul motiv al încântării pe care ne-au adus-o cele pe care le-am putut vedea. Cred că, sătui de divertismentul care invadează nu numai televiziunile ci şi unele scene, fie sub formă de pură performanţă tehnică şi atât, fie sub formă de experiment sec, care nu mai spune nimic în plus, ne-am îmbăiat sufletele în bogăţia de idei, poetic şi inspirat conturate coregrafic, din imaginile scenice care ne-au fost