Începând din anul 2000, JTI (Japan Tabacco International) organizează anual Întâlnirile JTI, evenimente culturale care, debutând cu turneul Companiei Béjart Ballet Lausanne, au constituit pentru România o largă posibilitate de deschidere culturală, iar din anul 2007, aceste Întâlniri, centrate exclusiv pe turnee ale unor companii de balet, s-au desfăşurat de fiecare dată în cadrul Festivalului Internaţ ional „George Enescu”.

În ediţia din acest an a Festivalului Enescu, Întâlnirile JTI ne-au adus din Portugalia Vortice Dance Company, trupă creată şi condusă, din 2001, de Cláudia Martins şi Rafael Carriço. Compania ne era necunoscută, nu însă şi cei doi artişti, care mai fuseseră în România de două ori, în 2002 când au creat pentru Răzvan Mazilu piesa coregrafică Bolero. Regele pierdut, prezentată la Teatrul Odeon, precum şi în anul 2007 ca învitaţi ai aceluiaşi Răzvan Mazilu, pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, în recitalul Dance energy, organizat de acesta în beneficiul Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”.
De astă dată cei doi artişti portghezi, Cláudia Martins şi Rafael Carriço, împreună cu compania lor Vortice şi în colaborare cu Baletul din Macedonia ne-au prezentat, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, în două seri diferite, spectacolele Dracula şi Soliloquy. Premiul pentru coregrafie primit de cei doi artişti portughezi în 2001, la Opera din Helsinki, a fost un imbold pentru formarea propriei lor companii, în ţara natală. Iniţial de formaţie clasică, Cláudia Martins şi Rafael Carriço au evoluat către un stil neoclasico-modern, aşa cum constatasem deja urmărind reuşita coregrafie pe care au conceput-o pentru Răzvan Mazilu sau cea interpretată de ei înşişi în spectacolul Dance energy. În aceeaşi direcţie stilistică au fost concepute şi ambele spectacole prezentate în această toamnă la Bucureşti, situate însă în arii artistice diferite, căci cel de al doilea, Soliloquy , s-a situat, în mod neaşteptat, în zona dansului de revistă.
Primul spectacol, Dracula, a fost conceput ca un spectacol total, sprijinit în egală măsură pe dans, pe muzică (Wojciech Kilar, Rachmaninov şi Lou Red ), pe texte inspirite în principal din romanul lui Bram Stoker, pe o serie de proiecţii cu imagini în mişcare, şi, de asemenea pe două costume spectaculoase, devenite ele însele adevărate personaje, şi nu mai puţin pe efecte de lumină care reliefau într-un anume fel musculatura unor personaje închise în cuşti sau atârnate ca liliecii cu capul în jos de o bară. Piesa a fost integral realizată de cei doi artişti portughezi, Cláudia Martins şi Rafael Carriço semnând atât regia cât şi coregrafia, prima fiind şi creatoarea costumelor, iar cel de al doilea concepând şi scenografia, videografia şi sunetul. Culorile, în concordanţă cu tematica, potrivit reduse doar la alb, negru şi roşu, au pus accentul pe spectaculozitatea a două costume de o amploare neobişnuită, unul roşu şi celălalt alb, puse în valoare de personajul care le purta, dar şi de alte personaje ascunse sub valurile lor de volane. Intenţiile declarate ale creatorilor de a generaliza subiectul, extinzându-l de la un caz anume la impulsurile carnale proprii fiinţei omeneşti în genere, au fost mai puţin vizibile, fiind sugerate de gestul aproape standardizat al unui personaj masculin care muşca pe alţii de gât. Dacă regia spectacolului a avut destule idei ingenioase, compoziţia coregrafică a fost mai puţin inspirată, nereuşind să o pună întotdeaua deplin în valoare, iar dansul final, cu toate peronajele purtând perfuzii zburătoare, atacate, pe rând, de un personaj draculian, a fost şi ca idee prea puţin fericită.
Cel de al doilea spectacol Soliloquy, sau cu titlul extins Solilocviu despre Ţara Minunilor, a fost mai mult o joacă decât un prilej de meditaţie, cum ar fi sugerat titlul, fiind alcătuit preponderent dintr-o suită de duete şi scene de grup şi mai puţin cum ar fi fost de aşteptat de monoloage, de solo-uri, de convorbiri cu sine. Monolog a existat doar într-o proiecţie, în care un personaj clama fragmente din Dictatorul lui Charlie Chaplin, dar cuvintele grele în conţinut nu aveau niciun corespondent în mişcarea care se desfă- şura, în paralel, pe scenă. Şi de astă dată, spectacolul era integral conceput, pe toate palierele, de cei doi artişi portughezi, Cláudia Martins şi Rafael Carriço, care au coborât ştacheta la nivelul dansului de divertisment, cu plimbări pe platforme cu rotile şi însoţirea mişcărilor unui personaj cu fluturarea costumului acestuia, purtat de aerul unui ventilator. Am văzut şi Moartea lebedei, pe muzică de Saint-Saëns, cu o interpretă căreia, deasupra tutu-ului spumos, în locul corsajului i se vedea scheletul, ca la radiografie şi am urmărit cu durere în suflet Clair de Lune de Debussy, deoarece, peste mediocritatea duetului pe care-l vedeam pe scenă, însoţit de mişcările unui beculeţ roşu purtat în mână de dansator, în minte mi se suprapunea imaginea uneia dintre cele mai dragi amintiri a aceluiaşi duet, dansat de maeştrii mei Floria Capsali şi Mitiţă Dumitrecu.
Am regretat că dansul nu a fost reprezentat în cadrul acestei ediţii a Festivalului şi de spectacolul, deja anunţat dar neintegrat până la urmă în Festival, creat de Gigi Căciuleanu cu actorii Teatrului „Bulandra”, căci, desigur, altul ar fi fost nivelul prezenţei artei dansului la această prestigioasă manifestare artistică. Consolatoriu, am aflat că valorosul său spectacol după Caragiale, D’ale noastre, va pleca în turneu la Chişinău şi apoi la Lisabona, turneu susţinut tot de Întâlnirile JTI , după ce a fost deja prezentat, cu acelaşi succes ca la Bucureşti, şi la Paris, Bruxelles, Londra şi Sofia, dar cu altă titulatură, Ta Ra Ta Tam, mai adecvată percepţiei unor străini necunoscă- tori ai lui Caragiale.