Imagine all the people
Am urmărit, în ultimele luni, trei
creaţii ale lui Gigi Căciuleanu,
două cu compania sa de dans
contemporan, Gigi Căciuleanu Romania
Dance Company, şi ultima cu dansatorii
Operei Naţionale Române Iaşi, veniţi
la Bucureşti în cadrul ediţiei din acest
an a Festivalului Naţional de Teatru.
Şi bineînţeles, fiecare spectacol a fost
diferit, aşa cum spuneam şi în ultima
mea cronică, coregraful părând că
se reinventează de fiecare dată, chiar
dacă toate spectacolele se încadrează
formulei sale de teatru coregrafic.
Spectacolul ieşan, Imagine all the
People, este integral un spectacol
Gigi Căciuleanu, în sensul că el a
făcut regia şi coregrafia, costumele
şi luminile, cât şi colajul muzical, iar
versurile care se aud îi aparţin şi sunt
spuse de el. Costumele sunt costume
pentru all the People, cele pe care le
purtăm oricare dintre noi, oricând,
costume civile, iar măştile concepute
de Leonard Istrate, aproape groteşti,
au adăugat un plus de duritate unor
secvenţe din spectacol. Colajul muzical
de la care a plecat este un mozaic
din toate zonele culturale: John
Lennon, de la care a preluat şi titlul,
alături de Chopin, folclor rus şi
flamenco, sau Maria Tănase (dar
curios, momentul nu a fost onorat şi
cu o desfăşurare coregrafică) şi
Requiemul lui Mozart etc., etc.,
etc. Varietatea suportului muzical
a dus şi la varietatea configuraţiei
coregrafice. Coregrafia, alcătuită
dintr-o suită de momente solistice,
de duete şi de scene de grup, în
continuă alternanţă, a cuprins secvenţe
de inspirată plastică corporală, unele
însoţite de humorul specific creatorului,
dar şi o serie de duete apropiate de
linia neoclasică şi chiar de vocabulele
academice, în turaţie şi în sărituri
– un mariaj nepotrivit. S-a produs
o contaminare a stilului coregrafului
cu stilul companiei. Abordarea stilului
lui Gigi Căciuleanu le-a dat balerinilor
ieşeni, români şi japonezi, toţi de
formaţie clasică, o deschidere binevenită
către formele de dans liber, contemporan.
Avantajul nu a fost reciproc. Gigi
Căciuleanu s-a lăsat prea mult tras
către stilul companiei, în loc să-i tragă
el, pe toţi, în mai mare măsură către
stilul său. Am mai întâlnit acest
fenomen, cu mulţi ani în urmă, când
Florin Fieroiu a montat la Compania
Teatrului de Operetă din Bucureşti
şi a reuşit doar în mică măsură să
le imprime dansatorilor stilul său,
fiind înghiţit în cea mai mare măsură
de maniera dansatorilor de operetă.
Şi ar mai fi de reţinut şi o anume
situaţie reprobabilă, venită însă
din alt spaţiu scenic. Dansatorilor
ieşeni li s-a alăturat şi unul dintre
cei mai valoroşi primi balerini ai
momentului, Ovidiu Iancu. Prezenţa
lui, binevenită, ne-a pus însă în
faţa unei nefericite decizii actuale.
Ovidiu Iancu a fost concediat de
conducerea Companiei de Balet a
Operei Naţionale Bucureşti pentru
că a cerut permisiunea să onoreze,
temporar, un cotract pe o scenă
din străinătate. Astfel că, în prezent,
el nu mai dansează la Opera bucureş
teană, ci este angajatul Teatrului
de Balet Sibiu, dansând şi pe alte
scene din ţară, unde este invitat.
Faptul mi-a amintit de felul cum a
pierdut-o Opera din Paris pe Sylvie
Guillem, cu mai mulţi ani în urmă,
şi a câştigat Londra o mare artistă,
îngăduindu-i să aibă şi alte contracte,
în măsura în care nu deranja programul
londonez. Lipsa de flexibilitate este
o mare carenţă pentru un manager
inteligent.
Revenind însă la compoziţia
coregrafică din Imagine all the People,
cele mai reuşite secvenţe specifice
stilului Gigi Căciuleanu şi totodată
cu o deosebită valoare plastică au
fost mai ales compoziţiile de grup,
sau combinaţiile între compoziţiile
de grup şi cele individuale, fie ele
ordonate pentru întregul grup, fie
libere, cu măşti sau cu ziare aruncate
în aer – dragele noastre ziare, care
ne manipulează continuu. Şi toate
aceste scene, cu măşti şi cu ziare, au
semănat din cale-afară de mult cu
societatea noastră actuală. Iar finalul
spectacolului a fost în stilul binecunoscut
al coregrafului, care simte nevoia de
a se apropia personal de public, măcar
prin câteva secvenţe dansate chiar
de el, şi în acelaş timp să implice şi
publicul în demersul său, prin impulsuri
pornite de la el, marca personalităţii
sale.
Vertij
Întreaga ediţie a Festivalului de
Teatru din acest an a avut, în mare
parte, un caracter dramatic, din păcate
parcă prevestitor pentru ce a urmat
în societatea noastră românească.
Tema războiului din copleşitorul
spectacol The War a fost probabil
unul dintre vârfurile acestui festival.
Tot liniei dramatice, s-a încadrat şi
spectacolul VERTIJ, dar un dramatism
al vieţi intime, al relaţiilor interumane
deteriorate de o boală cruntă, Alzheimer.
Şi totul a pornit nu de la generalităţi
ci de la experienţa proprie a celui
care a conceput spectacolul, autorul
textului şi al regiei, Mihai Măniuţiu.
El ne vorbeşte despre propria sa
mamă, care deşi este încă lângă el,
l-a pierdut de fapt, şi s-a pierdut
de lume. Montând spectacolul la
Teatrul „Aureliu Manea” din Turda,
regizorul a apelat nu la arta cuvintelor
ci la arta mişcării, la arta a două
coregrafe, Vava Ştefănescu şi Andrea
Gavriliu. A încercat cu ajutorul lor
să vorbească despre corpul scindat,
dedublat al mamei sale, scindare
multiplicată apoi şi prin mişcările a
trei actriţe ale Teatrului din Turda,
Flavia Giurgiu, Alexandra Duşa şi
Bianca Pintea. Interpreţii au fost
secondaţi cu fidelitate de cadrul
scenografic gândit de Adrian Damian
şi de muzica originală şi remixurile
compuse de Şerban Ursachi, ambele
minimaliste ca mijloace de expresie
şi maximaliste ca putere de evocare
a unei lumi dureros de altfel decât
cea aevea. Dar greul evocării a stat
în arta celor două coregrafe, care au
reuşit o performanţă greu de atins,
şi pe care totuşi o realizează: să dai
formă imponderabilului, să creionezi
cu închipuirea o lume fără conture
ferme. Urmăresc de mulţi ani creaţiile
Vavei Ştefănescu şi păstrez în amintire
imaginile de o sugestivă adâncime
spirituală, din Uitarea lui George
Banu sau din Julieta lui Viski András.
Ceea ce a realizat însă acum, atinge
un grad de complexitate şi de fineţe
interpretativă care reprezintă un vârf
al artei sale. Impulsuri sau direcţii
de mişcare care pornesc spre nu se
ştie ce şi ajung nu se ştie unde, ducând
către nicăieri. Deosebit de interesantă
este şi cuplarea mişcărilor sale cu
cele ale Andreii Gavriliu, căci cele
două coregrafe sunt personalităţi
plastice diferite şi uneori aceeaşi
mişcare are nuanţe cu totul aparte
la fiecare dintre ele, ceea ce pune de
fapt în valoare ideea regizorului
de scindare a aceleiaşi persoane, care
nu mai este ea însăşi. Aria scindării
este bine susţinută şi de mişcarea
celor trei actriţe, integrate fără fisură
demersului de ansamblu. Iar finalul
atât de simplu şi atât de limpede,
evocă tot mai marea îndepărtare a
acelei fiinţe dublate, de toată concreteţ
ea lumii şi înălţarea ei (a lor) spre
nu se ştie unde, pe un grătar care se
pierde parcă în nori. Vocea lui Marcel
Iureş, dă glas şi ea simplu, sobru
cuvintelor lui Măniuţiu, vibrând în
suflete nu prin patetism, ci prin
durerea pe care o cuprind. Un spectacol
fără putinţa unor termene de
comparaţie. Un spectacol unicat.
