Totdeauna, toamna, la deschiderea stagiunii, propunerile de spectacole sunt numeroase. Ai de unde să alegi. Dar în această toamnă, în sfera dansului contemporan, atât al celui autohton cât şi al celui invitat din afara ţării, mulţimea de spectacole si de performance-uri a fost de-a dreptul copleşitoare.
Oferta depăşea cu mult posibilitatea de a cuprinde toate propunerile. M-am găsit într-o situaţie asemănătoare celei când, aflată într-un mare muzeu din stăinătate, nu mai puteam să asimilez tot ce mi se oferea şi mă opream deliberat asupra câtorva opere, de care încercam să mă bucur în tihnă. Fenomenul acestei proliferări a dansului contemporan în ţara noastră, fără precedent, merită în sine o atenţie deosebită: o descifrare a cauzelor care l-au generat. Ştiu cât de greu îşi făceau loc pe scenele bucureştene, înainte de 1989, spectacolele lui Miriam Răducanu, Raluca Ianegic, Adina Cezar, Sergiu Anghel. Îmi amintesc încă foarte bine pe tinerii care, în anii ’90, dansau în curtea Ministerului Culturii cerând şi pentru ei un spaţiu vital, în care să poată da viaţă felului în care înţelegeau ei să conceapă dansul. M-am bucurat când, iniţial sub directoratul lui Ioan Tugearu, li s-a oferit acest spaţiu, pe care ulterior l-au gestionat ei înşişi şi m-am întristat când l-au pierdut, fiind ameninţaţi cu desfinţarea preţ de câţiva ani. Şi iată unde ne găsim astăzi: numărul dansatorilor şi coregrafilor de dans contemporan a crescut spectaculos, dar şi al managerilor, porniţi tot din mijlocul lor, şi nu mai puţin al profesorilor universitari de la UNATC, Sectia Coregrafie, care îi formează pe mulţi dintre ei. Din tot ce am văzut în ultimul an, în spectacole, lucrări de diplomă şi concursuri, precum ALT Concurs, aflat în această toamnă la ediţia a doua, mediul universitar al Secţiei de Coregrafie este un punct forte şi una dintre explicaţiile dezvoltării acestui gen de artă a dansului, alături de toate stagiile făcute în stăinătate, sau de atelierele cu artişti străini aduşi în ţară. Sergiu Anghel, Raluca Ianegic, Liliana Iorgulescu, Roxana Colceag, sau Valentina de Piante-Nicolae, a cărei lucrare excelentă de doctorat am urmărit-o de curând, formează punctul nodal al acestui fenomen. Nu mai puţin, însă, managerii, capabili să integreze fenomenul românesc în cel european şi chiar extraeuropean, precum este Cosmin Manolescu, decanul lor, astăzi alături de Ştefania Ferchedău, sau Andreea Căpitănescu, care a făcut să apară în Bucureşti, în urmă cu doi ani, un nou spaţiu oferit dansului contemporan, românesc şi străin, înnobilând o parte din localul unei foste fabrici de pantofi. În ultimii ani, foarte grei, fără sediu, Mihai Mihalcea a reuşit să facă să supravie- ţuiască Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, găsind o soluţie de compromis, viabilă totuşi temporar, prin închirierea unui spaţiu şi amenajarea lui, spaţiu care a primit numele unui precursor, sala Stere Popescu. În clipa de faţă, noul manager al CNDB, Vava Ştefănecu, a pornit cu toate motoarele aprise: seria de spectacole şi performanceuri se desfăşoară aproape seară de seară şi, lucru dorit mai de mult dar abia acum realizabil, dezvoltarea unor centre de dans contemporan, la Cluj, unde deja s-a închegat, şi la Timiş oara, unde urmează să se contureze. În faza actuală, dansul contemporan din România este un fenomen de care trebuie să se ţină cont, şi instituţiile culturale se descalifică dacă nu găsesc o soluţie rapidă şi viabilă pentru sediul CNDB şi pentru susţinera sectorului independent.
Revenind la avalanşa de spectacole ale acestei toamne, nu pot decât să amintesc câteva dintre ele şi să semnalez apariţia unor tineri dansatori, coregrafi şi manageri, care ivindu-se în orizontul acestui gen de dans, alături de cei deja existenţi, constituie o garanţie a dezvoltării sale pe mai departe. În chiar primele zile ale lunii septembrie, în cadrul Festivalului de Teatru Independent, Under Cloud, alături de spectacolul deja consemnat al lui Miriam Răducanu, Poezia visului, am urmărit câteva spectacole de teatru-dans, precum Maşa zilelor noastre sau Noi, nouă, ne, ni – Studii despre iubire (acesta tocmai în Turnul Muzeului Ţăranului Român), în care a fost o plăcere să urmărim evoluţiile dansate ale Irinei Strungă- reanu, de o remarcabilă plasticitate, laureata de anul trecut a Premiului „Ioan Tugearu”, oferit de CNDB. Posibilitatea de a vedea o serie întreagă de alţi dansatori şi coregrafi ne-a fost oferită de trei manageri excelenţi ai acestui moment: Andreea Căpitănescu, care de 9 ediţii ţine pe picioare eXplore dance festival Bucharest International Contemporary Dance and Performance Festival, apoi noul manager al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, Vava Ştefănescu, care ne-a dat prilejul să vedem o serie de spectacole în reluare sau cu totul noi, şi, în fine, Cosmin Manolescu, care susţine cea de a doua ediţie a Festivalului E-Motional, cu spectacole, dezbateri teoretice, filme, ateliere. Toate aceste propuneri tentante s-au desfăşurat în paralel, solicitându-ne în exces şi, în măsura în care le-am putut urmări, ne vom opri asupra câtorva, care ne-au atras atenţia cu precădere.
eXplore dance festival, ediţia # 9, a adus, ca de obicei, o serie de spectacole din afara ţării. Instalaţia performance Absolute Helligkeit, concepută de Naoko Tanaka (JP/DE), ingenioasă, trimitea gândul în multe direcţii, ca orice operă deschisă. Într-un spaţiu scenic cu mobile delabrate şi hârtii împrăştiate, în care nimic nu avea stabilitate, o luminiţă proiecta treptat pe pereţi respectivele obiecte, jocul umbrelor acestora dând naştere unui teatru de umbre, care putea evoca uneori resturi de clădiri după dezastre, sau, oricum, un univers misterios, încărcat de nelinişte. Şi performanceul Juliei Danzinger (AT), Drifting Towards Non Existence, care punea corpul în două ipostaze, una reală cealaltă virtuală, era convingător în măsura în care, dincolo de idei, corpul vorbea prin propria lui plastică, secondată de instalaţia de sunet a lui Stefan Voglsinger, integrată armonios în coregrafie. Isabelle Schad (DE) în performance-ul ei, An Un-Folding Process, socotind veşmântul un ultim strat al corpului şi exploatând volumeria lui în fel şi chip, uneori ca mişcare în sine a materialului care face valuri de diferite forme, alteori costumul acoperind integral corpul şi creînd o plastică specifică, precum o sculptura din plastilină, care îşi modifică mereu forma, a făcut din acesta eroul spectacolului ei, în timp ce corpul, uneori nud, punea în evidenţă jocul unei singure categorii de muşchi şi nu expresia corporală integrală. În schimb, Thiago Granato (BR/DE) a fost cu totul neconvingă tor în propunerea sa de conversaţ ie a propriului corp cu doi coregrafi dispăruţi, de fapt cu opera lor, în piesaTreasure în the Dark, după cum şi Thomas Steyaert (BE), în performanceul Score #21 – Method of Elimination, nu a reuşit să transmită nici o idee coerentă, fapt regretabil cu atât mai mult cu cât a lucrat cu performeri români, Andreea David, Elena Capuzeanu, Nicoleta Enache şi Ruxandra Stanciu. Tot ce a lucrat Thomas cu Wim Vanderkeybus anterior, s-a risipit total, şi plastica corporală şi lumea ideilor. Am fost în schimb răsplătiţi de premiera Simonei Deaconescu, care a confirmat deplin, cu această a doua lucrare, birdville, că ne aflăm în prezenţa unui talent autentic. Şi echipa ei este alcătuită din interpreţi cu personalitate plastică evidentă: Denis Bolbore (excelent atât ca dansator cât şi ca designer sonor), Galea Bobeicu (ea insăşi o bună coregrafă, dar de cu totul alt stil), Răzvan Stoian, Clement Mensah, Mira Cook. Remarcabil cuplajul mişcare, muzică, imagine proiectată şi ea în mişcare (Kotki vizuals), şi deci cuplajul creaţie artistică şi tehnologie. Dar oricât de bună ar fi echipa, coregrafa să nu-şi piardă „mâna” în deprinderea de a modela ea însăşi compoziţii coregrafice.