Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Damnatio memoriae de Sorin Lavric

Jean Schafhütl, Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în URSS, ediţie de Vlad Mitric-Ciupea, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, 444 pag.

Ce intrigă la volumul Anii pierduţi e că Jean Schafhütl îşi scrie amintirile la persoana a treia, privindu-se pe sine din afară, ca şi cum ar descrie un personaj livresc. Deşi trece prin episoade macabre, Schafhütl le povesteşte cu un ochi detaşat, de la o distanţă care e binevenită în cazul romanului şi nepotrivită în speţa memoriilor. Amintirile se scriu la persoana întîi, cînd întîmplarea vine peste tine de-a dreptul, înlesnind empatia. De aici alura bizară a memoriilor de faţă: sîntem martorii unei tragedii în care protagonistul se sfieşte să-şi aroge orgoliul eului.

În 1945, fiind student la Arhitectură în anul II-lea, Jean Schafhütl intră sub iminenţa epurării etnice căreia aveau să-i cadă victimă nemţii cu vîrste cuprinse între 16-45 de ani din România. Străbunicul lui Schafhütl provenea din Biberach an der Riß, localitate din Şvabia sudică (astăzi oraş în landul Baden-Württemberg), şi în urmă cu 100 de ani luase drumul României, aşezîndu-se în Bucureşti, în preajma Bisericii Sf. Gheorghe, unde deschisese un cabinet de felcer şi un atelier de confecţionat bandaje. Familia Schafhütl se va înşuruba pînă într-atît de adînc în etosul urbei încît tatăl lui Jean, uitînd de devoţiuni ancestrale, va lupta în armata română în Primul Război Mondial, împotriva congenerilor arieni. Mai mult, capii familiei se vor feri cu tenacitate de lumea politică, în care vedeau o arenă sordidă menită cu predilecţie pungaşilor. Avînd însă nume german, epurarea etnică de la începutul anului 1945, ca măsură drastică de răzbunare postbelică, îi va rupe destinul lui Jean. Alături de mii de tineri nemţi de ambe sexe, va fi urcat într-un tren de marfă spre o destinaţie necunoscută şi, după două săptămîni de calvar feroviar, trenul va ajunge în bazinul cabonifer din Ucraina. Vor urma cinci ani de lagăr de muncă lîngă Krasnodon, în regiunea Donbaß.

De aici încolo asistăm la o dramă cu accente crude. Din student la Arhitectură, tînărul se pomeneşte salahor într-o mină de cărbuni, schimbarea de statut fiind demnă de rîndurile catavasierului, căci pentru Jean începe la propriu coborîrea în infern. Meandrele subterane ale minei sînt precum un maţ întunecos aşteptîndu- şi victimele, mulţi tineri lăsîndu-şi oasele în hrubele ei. Pereţii cad, vagonetele deraiază, balustradele de protecţie se rup, lifturile se strică – în totul o bolgie în care Jean va trece de două ori pe lîngă moarte: o dată cînd tavanul se prăbuşeşte chiar pe locul pe care îl părăsise cu o secundă mai devreme, iar altă dată cînd alunecă în puţul liftului, prăbuşindu-se în gol şi apucîndu-se în ultima clipă de bara cabinei. Acum îi este dat să trăiască revolta memoriei în pragul morţii, fenomen de care auzise fără să-i dea crezare, drept care îl considera o fantasmagorie populară: în clipa sfîrşitului, muribundului i se perindă prin faţa ochilor, în fracţiuni de secundă, episoadele vieţii. Şi Jean chiar asta va trăi, o derulare fulgerătoare redînd fidel întîmplările biografiei, şi nu oricum, ci în condiţii de încordare disperată: în timp ce atenţia îi căuta înnebunită un punct de sprijin spre a opri căderea, în acelaşi timp ceva secret în spiritul său asista la pelicula interioară, în virtutea unui bilanţ echivalînd cu o judecată intimă. E bilanţul final ca digerare retrospectivă a evenimentelor viagere, e adevărul unui destin văzut nu doar din perspectiva sfîrşitului, dar şi din unghiul drumului care duce la el. „Rezultatul cu drum cu tot”, cum ar fi spus Noica.

Cînd Jean iese din mină, infernul nu încetează, ci doar îşi schimbă înfăţişarea, căci în locul accidentelor de muncă apar plăgile traiului în lagăr: foamea, frigul sau bolile contagioase. Cînd nici ele nu te omoară, atunci apare un pericol mai perfid decît toate: monotonia îndobitocitoare a ritmului penitenciar: muncă, cantină, somn, muncă, cantină, somn – luni la rînd fără fluctuaţii de program. Consecinţa e prăbuşirea tonusului prin pierderea speranţei. Entuziasmul se stinge şi prizonierii se complac în letargie. Jean cade el însuşi pradă depresiei, încetînd să se mai spele şi refuzînd să vorbească. E salvat de cuvintele unui camarad care îi atrage atenţia că a apucat-o pe calea morţii lăuntrice, avertismentul trezindu-i neaşteptate resorturi de supravieţuire. Nici clima nu se arată mai îngăduitoare, fiecare anotimp sporind iadul cu cîte o surpriză. Iarna gerul e concurat de zăpadă, primăvara moina preschimbă pămîntul într-un nămol spăimos, iar vara aduce un praf des, însoţit de secetă.

Anii de lagăr se scurg într-o zbatere fără orizont spiritual, prizonierii neavînd cărţi de citit, ritualuri de îndeplinit sau sărbători de respectat. Popii lipsesc, rugăciuni nu se fac, iar înmormîntările au aerul expeditiv al înhumării fără cruce. Cînd morţii sînt îngropaţi, nici o valkirie nu e de faţă spre a le însoţi sufletul pe tărmul celălalt. Cel mai sinistru e iarna, cînd pămîntul îngheţat îngreunează săparea gropii, drept care cadavrele sînt puse în şanţuri superficiale, acoperite de o mînă de pămînt, înlesnind cîinilor înfometaţi să le dezgroape.

Uneori, ca să scape de urît, Jean Schafhütl fredonează o strofă a cîntăreţei Zarah Leander, o divă a muzicii germane din perioada interbelică: „Ich weiss es wird einmal ein Wunder geschehen und dann werden alle Märchen wahr.” („Ştiu că se va întîmpla o minune şi atunci toate poveştile se vor adeveri.”) Salvarea vine din spiritul întreprinzător al nemţilor, care ştiu să se organizeze bine, chiar în condiţii de iad. Cum în lagăr barăcile fetelor nu sînt separate de cele ale băieţilor, anotimpurile calde trezesc impulsul amoros. Deşi viaţa e mizeră pînă la promiscuitate, dragostea îşi cere drepturile. Perechile se formează, cîteva fete chiar nasc. Jean compune poezii de dragoste şi intră în flirt cu o nemţoaică din Bavaria. Decepţia îi va fi mare cînd, nepricepîndu-se să împingă amorul spre deznodămîntul firesc, fata, sătulă de a-i aştepta iniţiativa, îl părăseşte în favoarea unui efeb mai decis.

Atmosfera din lagăr e de solidaritate în momente de cumpănă, deţinuţii învăţînd să se ajute din mers, în cadrul unei comunităţi ce se diferenţiază treptat pe roluri: apare licheaua oportunistă dispusă să-şi trădeze colegii de dragul urcării în ierarhie, la fel cum apare învîrtitul descurcăreţ care ştie să facă bani din piatră seacă. Dar apare şi prietenul de devoţiunea căruia depinde supravieţuirea în situaţii-limită. Nemţii nu se dezic de virtuţile civilizatorii, reuşind să dea un aspect omenesc unei incinte înconjurate cu sîrmă ghimpată. Cînd lagărul va fi desfiinţat după cinci ani, relaţiile se vor destrăma şi fiecare va putea alege unde să plece: în Germania ruinelor sau în România închisorilor. Nici unul nu ştie că prima opţiune înseamnă libertate, în timp ce a doua atrage prelungirea captivităţii. Şi mulţi nemţi aleg să se întoarcă în România, dornici de a-şi vedea meleagurile natale: saşii în Transilvania, şvabii în Banat şi Jean în Bucureşti, fără să bănuiască ce-i aşteaptă acasă.

Meritul volumului e că rupe conspiraţia tăcerii din jurul suferinţei nemţilor. Învinşi pînă la a li se lua dreptul de a-şi exprima convingerile, siliţi să tacă sub avalanşa de acuze postbelice, nemţilor li s-a interzis mărturisirea chinului colectiv, potrivit clişeului despotic că numai adversarii au avut de îndurat cruzimea ariană. E îndeajuns să ne amintim de bombardarea Dresdei sau de cele două milioane de nemţoaice violate de armata de ocupaţie rusă, după capitularea din mai 1945, ca să ne dăm seama de proporţiile tragediei. Un episod din această nenorocire priveşte ridicarea a zeci de mii de nativi nemţi din ţările din Europa de Est şi deportarea lor în Siberia sau în alte regiuni din URSS. Deportarea a fost un act de pedeapsă gratuită, o răzbunare căzînd asupra unor inşi a căror vină era etnia lor. Nemţii trebuia să sufere fiindcă erau nemţi, numai că suferinţa lor trebuia trecută sub tăcere. Dar iată că un volum ca acesta împiedică uitarea, fiind un antidot la damnatio memoriae.

Schafhütl e un intelectual sadea, înalt în viziune şi melodios în expresie. Împotriva opiniei curente că literatura carcerală este nereuşită sub unghi estetic, limba memoriilor de faţă e mătăsoasă. Citeşti volumul cu plăcere, ca pe o mărturie înzestrată cu farmec literar. Autorul nu se lamentează şi nici nu osîndeşte, dar se revoltă împotriva dramei de care a avut parte. De ce a trebuit să treacă prin ce a trecut? Schafhütl se va întoarce în România în 1950, absolvind în final Arhitectura. Anii pierduţi sunt o mărturie cîntărind cît ruperea unei tăceri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara