Premiera cu D'ale carnavalului a fost prefaţată la Ploieşti de două date jubiliare: o sută cincizeci şi şase de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale şi zece ani de la dotarea Teatrului "Toma Caragiu" cu o clădire impunătoare, elegantă şi ofertantă deopotrivă, splendid renovată. Ambele punctări au fost nu numai necesare, de bun-simţ, dar şi de efect asupra celor prezenţi în seara de premieră într-o instituţie ce de la o stagiune la alta îşi afirmă o personalitate distinctă. Managerul (în accepţiune tradiţională directorul) Lucian Sabados gândeşte şi trăieşte fenomenul teatral la un ridicat grad de competitivitate. Nu se poate spune altfel despre un ins care se arată interesat să lucreze constant cu regizori de primă mărime, creatori, în măsură să producă eveniment teatral, dar şi să profesionalizeze o trupă, menţinând-o mereu în priză, sensibilă la experienţe artistice noi, moderne, cu apetit pentru performanţă. Rememorez câteva momente de referinţă. Alexandru Dabija realizează, acum vreo doi-trei ani, un spectacol exemplar cu Trei surori. Formula adoptată, singulară în contextul regiei româneşti actuale, a fost una minimalistă, atât ca viziune, cât şi ca scriitură, energiile textului cehovian însă nu au apărut defel diminuate, dimpotrivă, impresia lăsată a fost aceea de revigorare a lor din interior, investite fiind cu o încărcătură tensională şi emoţională eliberată de orice semn complementar. Senzaţia a fost că personajelor nu li se mai îngăduie să ascundă nimic. La polul opus pentru trupă (şi sigur şi pentru impactul cu spectatorul) s-a situat colaborarea cu Alexander Hausvater. Imaginarul exploziv al acestuia, tendinţa de a converti printr-o dilatare extremă realul în oniric, creează pentru actor dificultăţi a căror depăşire presupune un efort epuizant. Deseori regulile jocului au la bază o cu totul altă logică decât a textului. Discursul regizoral e barochist, potopit de vizual, de mijloace auxiliare ce doar par a veni în ajutorul actorului, căci în realitate sunt ca un cuţit cu două tăişuri, cum l-ai întoarce, dacă nu te integrezi mecanismului hausvaterian, rişti să te "tai". În fine, într-un spectacol văzut recent, alt regizor serios, Bocsardi Laszlo, citeşte Don Juan de Moliere într-un registru (n-am încotro şi-i zic aşa) contemporan, dar nu şi actualizant, fiindcă nu se arată preocupat de posibile analogii mai mult sau mai puţin conjucturale, ci de reformularea unei intrigi în care i se descoperă mitului adevărul existenţial şi implicit teatral. Bocsardi are un foarte puternic simţ al detaliilor relevante. În spectacolul lui nu numai personajele dobândesc un relief particular, o anume pulsaţie carnală, a viului, ci şi soluţiile formale, fie că-şi circumscriu nedisimulat semnificaţii de sorginte simbolică, subtextuale, fie că în destule situaţii sunt împinse spre ceremonial, vădit spre a fi mai aproape de canonul estetic asumat.
Ceea ce am făcut până aici nu aş vrea să se considere o introducere la o cronică de spectacol. Pentru că dacă aşa privim lucrurile mă simt imediat obligat să adaug că D'ale carnavalului nu are nevoie de introducere. Important mi se pare doar să-l încadrăm într-un context cu valoare de program. În sensul că nu ne găsim în faţa unei alegeri repertoriale întâmplătoare. Caragiale la Ploieşti, ştie toată lumea, e acasă. Un argument suficient pentru a-l întâlni pe afiş. El primeşte însă şi o altă rezonanţă dacă ne gândim că autorul Scrisorii pierdute e astăzi o pasăre oarecum rară în repertorii. Un motiv pentru care nu pot iarăşi să nu recurg la o altă paranteză. Îmi amintesc că prin anii '80 ai secolului trecut pe parcursul a două stagiuni am văzut cinci-şase spectacole cu O noapte furtunoasă. Şi nu s-au asemănat unul cu altul nici ca formă şi nici ca temă. Lumi diferite, universuri diferite, rostiri de replici diferite şi mai cu seamă regizori (şi ce regizori!) diferiţi: Aureliu Manea, Alexa Visarion, Dan Micu, Tompa Gabor etc.,etc. De fapt, e un lucru comun să mai vorbim astăzi despre polivalenţa textului lui Caragiale. Ca şi despre aceea a marilor clasici în general. Chestiunea e cum îi citeşti şi ca regizor dacă ai ceva al tău de comunicat prin ei. Nu cred în înghesuiala atâtor"fetişcane" către regie. Mă refer la categoria celor bune în toate: mari autoare, mari regizoare, mari actriţe... Uită în plin exces de zel, dacă şi-or fi pus vreodată o asemenea problemă şi au ce să uite, că în artă nu-ţi poţi permite ca în bucătărie să confunzi ceapa cu cartoful sau că ofurile şi cuvintele gâfâite noaptea în pat oricât de fidel le aşezi pe monitorul calculatorului nu sunt de ajuns ca să devină replici şi mai ales piesă de teatru. Cu o asemenea mentalitate, întreţinută şi de proliferarea unui soi de critică teatrală "partizană", gata să cadă în extaz dinaintea nimicului, nu ar trebui să ne mirăm că într-o bună zi vom ajunge să avem în una şi aceeaşi persoană, cu lecturi amânate până la pensie, dramaturgul nr. l al ţării, regizoul nr. 1, actriţa nr.1, cum şi o "mumă" de suflet generos cu toţi copiii vitregi ai teatrului, gata să facă un nr. 1 din oricine. Produse teatrale hibride cu ambalaj de "alternativă" invadează zi de zi tarabele. Câteodată îmi spun şi eu, ca probabil mulţi alţii, că nu ar trebui să deranjeze chiar atât de tare un astfel de fenomen. Dimpotrivă, dacă e să se ţină seamă de proverbul potrivit căruia fiecare pasăre pe limba ei piere, mai corect ar fi, într-un alt plan, să se considere productiv, întrucât când e vorba de artă niciodată nu se ştie de unde se poate să apară un talent real. E adevărat. Există însă un dar în ceea ce mă priveşte. Căci nu experimentele, oricât de îndrăzneţe ar fi ele, de năzdrăvane, sunt de natură să sperie, ci falsele experimente cu pretenţii novatoare, de modernitate, dar care nu trec de limitele unui amatorism agresiv. Într-un spectacol ca "No One" de Carmen Vioreanu, de pildă, nu "discotecismul", vizual şi auditiv abundent, compromite, împinge în derizoriu, ci faptul că mijloacele folosite nu devin semn teatral, nu se constituie ca un limbaj autonom, rolul lor fiind doar acela de a crea confuzii. În fond, aceasta e şi primejdia pe care o prezintă asemenea "produse" de serie. Despre Carmen Vioreanu, ca să nu săvârşesc cumva o nedreptate, aş dori să se reţină, toutşi, că e o foarte bună traducătoare de dramaturgie contemporană.
Revin la D'ale carnavalului. Cred că e atât cât şi-a propus. Adică e un spectacol revendicat de la o lectură regizorală într-o notă de respect faţă de Caragiale şi public. Pentru primul în ideea de a-i sublinia valoarea, verva şi hazul nebun, copios, fiindcă ţinta către care îşi îndreaptă virulenţa continuă să rămână un obiect la vedere. Pentru cel de al doilea în aceea de a-i asigura un anume confort spiritual, de ce nu?, o bună dispoziţie, descreţindu-i fruntea şi făcându-l, chiar şi cu o oarecare amărăciune, să râdă complice. Lucian Sabados are ochi pentru comedie. Ştie să condimenteze, dar nu mai mult decât trebuie, situaţiile şi personajele specifice genului. În plus, lasă interpreţii să se mişte lejer, cu aerul că improvizează, permiţându-le să recurgă la unele trucuri din arsenalul celor "garantat sută la sută" în cazul lui Caragiale. Prin supralicitarea elementelor de farsă, dilatate pentru a face loc atât unor soluţii consacrate de spectacologia caragialescă, cât şi unora personale, inedite, totdeauna însă discret, cu măsură, spectacolul lui Lucian Sabados e departe de a se complace într-o condiţie de epigonat. D'ale Carnavalului e o restituire, aş zice, la o stare de normalitate, ale cărei merite ar fi putut fi şi mai evidente dacă ritmul nu ar fi scăzut, în special în zonele rămase la un nivel de conversatie, de unde şi unele lungimi, Dar şi aşa, plasându-l între două montări de altă factură, Don Juan, în regia lui Bocsardi şi spectacolul în curs de finalizare, "And Bjork, of course", în aceea a lui Radu Afrim, D'ale carnavalui se înfăţişează ca încă un punct lovit de regizorul Lucian Sabados, fără complexe că şi-a propus o altă miză în comparaţie cu colaboratorii săi, fără teamă că rămânerea în tipare previzibile nu l-ar "lustrui" îndeajuns. Ca director, nu încape nici o îndoială, cum s-a şi putut vedea, colaborează doar cu cei din linia întâi. O dovadă limpede că ne aflăm în faţa unui profesionist în management teatral. Preocupat să se vadă în primul rând teatrul pe care îl conduce şi abia după aceea el.
Aici pun punct, coane Iancule! Carnavalul e în toi!
