Numărul curent: 52

Recentele discuţii din media privind învăţământul de la distanţă şi cel cu frecvenţă redusă aduc fierbinte la cunoştinţa publică faptul că prin sacrificiul asumat al unui factor de oarecare importanţă în trecutul regim comunist, suntem, ca naţie şi societate, în posesia unei universităţi particulare cu un număr de studenţi depăşindu-l pe acela al unui oraş dintre primele zece ale ţării. Discuţia mi-a adus mai întâi în minte zicala cu moartea caprei - se cerea desfiinţarea sistemului însuşi al învăţământului universitar particular, numit şi fabrică de diplome şi, desigur, totodată, paradisul unui corp didactic în fine bine plătit.

Să nu fie, mi-am zis, o moştenire a vechiului regim roşu, unde când ceva începea să meargă bine şi să se dezvolte ca de la sine, era numaidecât desfiinţat - de la spray-ul de bărbierit la Institutul de matematici. Crezusem, la început, în mâna rea a hazardului, dar pe urmă, în anii noştri, am aflat din documente de certă provenienţă, că era o măsură de la cel mai înalt nivel ideologic sovietic, trecută în normă de către N.K.V.D., ca armă de prevedere: ceea ce mergea bine ducea, inevitabil, la capitalism! Nu era, aşadar, o glumă şi nici o farsă sinistră, ci o tristă necesitate a comunismului de a fi mereu sclav lipsurilor, sincopelor, transformărilor.

Pe un asemenea raţionament, de ce am pune capăt succeselor Universităţii Spiru Haret, unei atât de înfloritoare afaceri, în loc să ne mândrim că doar în Mexic mai fiinţează o universitate cu un număr aşa de mare de cursanţi, în unităţi de sute de mii. Mai mult decât Universitatea Lomonosov din Moscova - ca să nu mai vorbim de sărăcia de Harward: numai cincisprezece mii! Păi, s-a replicat, cu expresia aşa de dragă confratelui Dan C. Mihăilescu, păi mai cu seamă învăţământul de la distanţă şi cel cu frecvenţă redusă, în felul în care-l practică numita instituţie, fără validarea Ministerului învăţământului, este, în realitate, o fabrică de diplome de licenţă. Şi dacă tot te-ai înzestrat cu o Licenţă (universitară!), să nu pofteşti şi un doctorat? Un distins om de afaceri naţional, întrebat asupra titlului tezei sale de doctorat, nu şi l-a amintit. Un lapsus - fireşte. Eu îmi aduc aminte de fiecare întrebare ce mi s-a pus la bacalaureat, Monica Lovinescu venise să mă asiste, iar profesoara Ecaterina Bălăcioiu, mama dânsei, urma să mă examineze la limba franceză. Şi ce-i cu asta?, sunteţi în drept să mă întrebaţi. Numai că tot eu mai ştiu câte ceva despre învăţământul fără frecvenţă.

Bărbăteşte întâmpinând lupta de clasă, încheierea studiilor în Drept mi-a luat nouă ani, ultimii doi la cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative - aşa-i zicea pe atunci - din Bucureşti. Acolo m-am integrat, prin forţa împrejurărilor, unui corp şcolar special, constituit din persoane în mare nevoie de licenţă, ofiţeri de miliţie, magistraţi, care funcţionaseră până atunci pe baza unei şcoli de şase luni, funcţionari în Justiţie ce tocmai izbutiseră să termine, tot la fără frecvenţă, învăţământul mediu, june vânzătoare prin librării, dar cu pile, de pe la Sfaturile populare - o lume în suferinţă faţă de dificultăţile insurmontabile ale studiului ca atare.

Cursurile erau voluminoase, cu acest specific că, în majoritate, trebuiau învăţate pe dinafară. Un suflet candind, instruit să poată scrie şi citi, întâlnea obstacole de netrecut. Ca să faci faţă cursului de Istoria relaţiilor internaţionale, de pildă, trebuia să fii tobă de istorie, dar cursanţii confundau numele localităţilor unde se semnaseră pacte şi tratate cu nume de persoane. La examen, juna izbucnea în hohote de plâns şi-l informa pe profesor că e însărcinată în luna a şaptea. Pentru comparaţie, la cursul de zi, tot o studentă îi mărturisise bătrânului hâtru de la catedră: "materia asta, n-am prea învăţat-o, domnule profesor!" Şi primise răspunsul: "Duduie, nu-mi face confidenţe primejdioase". Cu asemenea colegi terminam teza de absolvire cu nota maximă. Organizaţia de bază a intervenit salubru: nota a fost, finalmente redusă la cinci plus. Dar am primit diploma, un carnet pliabil asemănător celui sindical.

Mult mai târziu, căpătuit cercetător la institutul Călinescu, am aflat de regimul favorizat de care se bucurau unii dintre colegi, anume de a urma cursurile Universităţii Ştefan Gheorghiu, din Capitală, şi aceasta o megainstituţie, producătoare de diplome. Şi ce diplome! Colegii mei erau, bineînţeles, licenţiaţi ai Facultăţii de Litere, însă dubletul uneia de la Ştefan Gheorghiu se compara cu o asigurare pe viaţă. Norocoşii în cauză ţineau în secret favoarea de care se bucurau. Aşa că Universitatea Spiru Haret ar avea o tradiţie, dacă modestia nu l-ar caracteriza pe dl Bondrea.

O caricatură a vremii înfăţişa un boxeur în corzi făcut pilaf de către adversar. "Ce e cu dumneata?", îl întreba careva. "Eu am învăţat boxul prin corespondenţă", fusese răspunsul. Simplu, nu pricep scandalul care a izbucnit în jurul Universităţii Spiru Haret, urâta comparaţie cu jocurile priramidale - şi despre acestea, de altminteri, se trece cu vederea câte bucurii au adus, destulă vreme, în multe, multe case. Cu trei sute de mii de diplome de absolvire pe braţe, trei sute de mii de românaşi recapătă poftă de viaţă, iar într-un număr rezonabil de ani, unul din doi români va fi în posesia Diplomei. Europa ne va invidia, va găsi locuri de îngrijitoare de vârstnici pentru licenţiatele noastre, de săpători, cărători de saci, pentru bărbaţii cu Diplomă. Spiru Haret - şmecherul acesta bătrân - va deschide filiale în străinătate, diplomele se vor obţine prin poştă. Evident, dintre batalioanele de licenţiaţi unii vor fi meritorii, dovedind a-şi fi însuşit cu brio materiile de studiu, devenind profesionişti redutabili. Cei buni de nimic se vor mulţumi cu salariul de acasă pe la diverse Agenţii ministeriale - se simte nevoia unei împrospătări. Cei mai activi vor continua să strălucească în lumea afacerilor, trecând sub tăcere episodul studenţiei.

Da, iată o afacere care merge strună, pe când mii de IMM-uri se prăbuşesc în trombă, pe când numărul şomerilor creşte, fondurile pentru salarii se topesc, magistraţi, poliţişti, gardieni intră în grevă, iar noi ce facem? Umblăm pe la dedesubturile singurei afaceri care prosperă, e pe punctul de a deschide filiale în străinătate, dă un nou gust de viaţă la sute de mii de conaţionali din rândurile celor mai dotaţi să izbândească în viaţă. Sub mantia unui iluminat care şi el deschisese la începturile învăţământului românesc sute de şcoli - şi tot în vremuri de criză. Iar doamna ministru Andronescu a deschis cutia Pandorei fără să consulte mai întâi partidul care a pus-o pe scaunul pe care stă. Dar pentru câtă vreme încă?

De când e lumea lume, ea se împarte în bogaţi şi săraci, zorii globalizării în România televiziunilor atotputernice vor schimba componenţa socială în licenţiaţi şi încă nelicenţiaţi. Pe buletinul de identitate al licenţiaţilor va figura cifrul 333, pe cel al ignoranţilor, cifrul 666. Dar pe când actualmente avem un bogătan la zece mii de sărăntoci, raportul viitorului va fi de un licenţiat la doi cetăţeni, apărând şi cazurile strict originale de licenţiaţi analfabeţi. Gândul mă duce la acea Portugalie a unor trecute secole unde o revoluţie dornică să desfiinţeze titulatura de excelenţă, de care se bucurau nobilii, a decis finalmente ca fiecare cetăţean să poată folosi titlul, să devină o excelenţă. Cândva, în micuţa insulă Haiti, unde o răscoală a negrilor izgonise puterea colonială franceză, noii victorioşi se împodobeau cu titluri, precum ducele de marmeladă, contele de ciocolată. Pe când femeile îmbrăcau în forfotă malacoavele albelor fugare.

Aşa cum în trecut mama Franţa elibera diplome "bons pour l'Orient", ar putea fi omologată formula "Diplome ŕ la roumaine". în Statele Unite ale Americii, pentru 20 de dolari ţi se eliberează diploma de bărbat/ femeie a anului, pe suport metalic aurit. Dl Vadim dispunea de una, pe care o exhiba la televiziune, spre a ne demonstra că e mai apreciat în Statele Unite decât acasă. Cum însă adevărul iese totdeauna la iveală, dl Vadim a trebuit să se mulţumească, şi foarte de curând, a fi european. Martor al vastelor sale cunoştinţe în materie de istorie, cultură, economie, politică nu te dumireşti cum de le-a putut dobândi la o banală facultate de stat. însă cazul său este unic. De la Iorga încoace.

Cine nu are geniu şi vrea Licenţă, ştie ce are de făcut. Ajunge să ai geniul banului, să ştii ce vrei. Şi să fii de acord cu vorba românului, dai un ban, dar stai în faţă!