Alexandru Muşina, dactăr nicu & his skyzoid band,
Editura Tracus Arte, 2013.

Fără să fi fost cu adevărat celebru, Alexandru Muşina a avut parte, încă din timpul vieţii, de partea lui de clasicitate. După reforma programelor şcolare din anii 1998-2000, libertatea autorilor de manuale şi a profesorilor în privinţa alegerii textelor de studiu la orele de literatură română în liceu a sporit considerabil, astfel încât mulţi dintre scriitorii optzecişti şi chiar nouăzecişti se află într-unul sau altul dintre manualele de literatură română după care învaţă elevii de azi. Alexandru Muşina s-a numărat printre aceşti poeţi în viaţă studiaţi la şcoală, poemul său Budila Expres fiind considerat unul dintre poemeleemblemă ale optzecismului.
Nu ştiu cum se-alege faima, dar prin comparaţie cu colegii săi de generaţie Mircea Cărtărescu ori Florin Iaru, Alexandru Muşina este nedrept de puţin cunoscut astăzi. Poate şi pentru că, nelocuind în Bucureşti, n-a fost la îndemâna făcătorilor de opinie, n-a fost nici invitat la televizor şi nici nu s-a aflat în, cum se spune, „vâltoarea lumii literare”. Dar, pe de altă parte, poate că nici firea lui nu s-ar fi potrivit cu ecranul TV şi cu siguranţă nici vocea, caldă şi prietenoasă, trădând o eleganţă interioară aparte. Acum, le rămâne istoricilor literari ai prezentului şi-ai viitorului să stabilească locul lui Alexandru Muşina în cadrul generaţiei sale, precum şi influenţa sa asupra generaţiilor care i-au urmat.
Apariţie editorială surprinzătoare după moartea poetului în urmă cu şase luni, volumul dactăr nicu & his skyzoid band, publicat de Editura Tracus Arte, le restituie, celor care l-au cunoscut, ceva din personalitatea tonică şi tandru-ironică a lui Alexandru Muşina. L-am întâlnit prima dată în 2007, la Sibiu, la colocviul anual al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România. Purta un tricou roşu pe care scria „grande poeta” şi-o pălărie de paie. Am râs împreună de tricou şi-apoi mi-a povestit istoria acestuia, îl primise cadou de la Tudor Jebeleanu. Tot cam aşa este şi ultima mea amintire despre poet şi tot de la Sibiu, de la zilele Revistei „Transilvania” din 2011. Avea de susţinut o lectură într-o librărie din centru. A venit îmbrăcat cu un costum negru, la două rânduri, cu dungi albe la un centimetru distanţă, şi cu o pălărie borsalino albă şi a citit poeme care acum fac parte din dactăr nicu & his skyzoid band. A făcut senzaţie. Alexandru Muşina nu citea, ci interpreta ca un actor, iar poemele reuşeau dubla performanţă de a avea priză la public şi de a fi poezie de cea mai bună calitate.
Cum de se întâmpla asta? Două sunt „cârligele” majore: limbajul colocvial-argotic, complet relaxat, şi strategia de atragere a adeziunii cititorului prin identificarea unor situaţii tipice, realităţi româneşti şi sentimente general umane, care să rezoneze în mintea receptorului. Iată, de pildă, unul dintre poemele în care identificarea e „lipiciul” principal: „E nasol să fii luzăr. Să-ţi uiţi geanta-n tramvai, să te şmenuiască cocalarii, să-ţi fure ţiganii mobilul, să te pătezi cu îngheţată pe cămaşă, să te înşele la rest în piaţă, să-ţi sară berea în faţă cînd o deschizi. Numai crap-uri şi crap-uri, zi de zi, ceas de ceas. Cîteodată te trezeşti ca din pumni şi-ţi spui ‘Stai aşa! Io-s din alt film!’ Şi te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. // Degeaba! Toţi se uită la tine ca la un ciudat, nimeni nu-ţi mai vorbeşte... Pînă cînd te simţi atîta de singur, încît îţi spui: ‘O.K. Am înţeles: ăsta-i rolul meu. Daţi-i înainte! The show must go on’” (The show must go on). În cele mai multe poeme, tot ca aici se întâmplă: în final, printr-o surprinzătoare întoarcere de perspectivă, poezia irumpe din banalitatea ori grotescul unor situaţii. E acolo un eu dezabuzat, obosit, asumat „luzăr”, care priveşte lumea împăcat şi care nu are cum să nu-ţi fie simpatic.
Strategiile literare sunt minimale: figuri precum repetiţia, de cele mai multe ori sub formă de prolepsă, şi enumerarea sunt cele mai frecvente, imprimând textelor un retorism ironic, în răspăr cu limbajul şi conţinutul poemelor: „Cartierul e-al nostru: noi ne-am rupt picioarele în gropile de pe trotuar, pe noi ne-au muşcat cîinii şi ţînţarii, pe noi ne-a durut burta de la apa de la robinet. Noi am transpirat vara, noi am dîrdîit iarna, noi am păşit prin băltoace, prin fleşcăraia de zăpadă cu sare, pe noi ne-au stropit maşinile cu noroi, noi am mirosit gunoaiele neridicate cîte o lună...
Citit integral, volumul atrage şi prin invenţia „epică”, prin crearea unui topos specific („cartierul”) şi a unor personaje emblematice. Dactăr Nicu, personajul titular, e un supererou: doctor, mafiot, şmecher, Omul-Păianjen, Batman şi Dumnezeu, dactăr Nicu are totul, poate totul, inclusiv să se plimbe cu maşina „pe deasupra blocului în BMW-ul lui alb decapotabil”, iar băieţaşii din cartier îl admiră şi-l invidiază. Pamela, iubita lui, e „înaltă, 1.85, blondă, cu sânii mari şi ochi albaştri. (...) Pamela-i tot ce- şi poate dori un bărbat: găteşte dumnezeieşte şi-i maestră în tantra-yoga. (...) Nu-i iese din vorbă lui dactăr Nicu, deşi are două doctorate: unul la Sorbona, în filosofia limbajului, şi altul la Oxford, în loguică computaţională”. Tot astfel sunt deconstruite şi ironizate clişeele pe tot parcursul volumului, indiferent că e vorba de Mimi, care „şi-o trage cu arăbanii şi turcaleţii, pe-autostradă”, de Dudu care „s-a născut în tomberonul de lângă blocul P4”. Chiar şi tandreţea este à rebours şi vine numai „la pachet” cu burlescul, ironia ori sarcasmul: „Vara-i aşa de cald că, din cînd în cînd, asfaltul mai înghite cîte-un pensionar: băbuţe cu volănaşe, moşuleţi cu pălării de paie... numai din ăia curăţei, de modă veche, că, deh!, asfaltul e gingaş la stomac.”
Amuzant ca o comedie şi critic ca un pamflet, ironic şi resemnat deopotrivă, dactăr nicu & his skyzoid band e un volum greu încadrabil. Dar încadrarea, de altfel, nici nu e o miză. Dincolo de faptul că e o carte foarte bună, dactăr nicu... arată cum un mare poet poate face poezie cu materiale comune: cartierul, „cocalarii”, „blocurile gri”, într-un limbaj aproape lipsit de orice ornamentaţie, în texte care mizează (cel mult) pe câte o figură care ordonează materia poematică. Volumul îi deschide astăzi, postum, cititorului o cale nouă pentru a-l descoperi pe Alexandru Muşina.