Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Dacă talent nu e... de Alex. Ştefănescu

Carmen Muşat seamănă cu toţi acei critici literari - Henri Zalis, Ştefan Borbély, Paul Cernat ş.a. - care vorbesc despre literatură cu o gravitate sumbră şi se uită mustrător în jur dacă aud râsete. Ca şi lor, îi lipseşte autoironia (în sensul că nu are sentimentul relativităţii propriilor idei). Pare îmbrăcată mereu în negru, astfel încât, atunci când îşi începe discursul critic, eşti înclinat să crezi că a venit la înmormântarea literaturii.

Oamenii au inventat literatura ca să se bucure de ea, nu ca să se pricopsească cu o corvoadă în plus. Carmen Muşat, departe de a manifesta vreo bucurie, cercetează literatura fără entuziasm, ca şi cum ar avea de îndeplinit o sarcină grea şi neplăcută.

Deschizând cea mai recentă cartea a sa - Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă -, suntem frapaţi, încă de la titlu, tocmai de această dispoziţie saturniană, generatoare de sintagme oficios-bombastice. Să cauţi "strategiile subversiunii" într-un spaţiu al fanteziei şi jocului este aproape o barbarie. Mijloacele delicate de seducere a cititorilor asta au ajuns, "strategii"?! Momentele de încântare obţinute prin citirea unor cărţi trebuie numite neapărat "incursiuni"?!
Toată cartea este scrisă în acest stil. Dacă autoarea ar vrea vreodată să o rescrie şi să publice o nouă ediţie, a III-a (ceea ce ar merita să facă, fiindcă a citit şi fişat multe lucrări de specialitate şi e păcat de atâta muncă irosită în zadar), ar fi bine să ţină seama de câteva observaţii:

1. Nu are rost să explicăm complicat ceea ce e simplu.
Sunt destule idei cu adevărat greu de exprimat, de ce să le mai obscurizăm pe cele de ordinul evidenţei? În volumul Strategiile subversiunii (ce chin să transcrii un asemenea titlu!), idei aflate de multă vreme în circulaţie sunt reformulate într-o manieră fals-savantă, ca şi cum autoarea ar urmări să intimideze, nu să se facă înţeleasă. Un adevăr devenit de multă vreme banal, acela că mass-media ne furnizează informaţii necontenit, din toate părţile lumii, făcându-ne să trăim simultan mai multe existenţe (şi că aceasta ne determină să ne reprezentăm lumea altfel decât cei dinaintea noastră), este transformat de Carmen Muşat într-un discurs sofisticat şi rebarbativ:

"Într-o lume în care istoria se manifestă în termeni de Utopie, definibilă ca "eternitate negativă", postideologică şi postculturală, dimensiunea temporală a existenţei umane tinde să se estompeze tot mai mult, ca rezultat al unui proces de spaţializare. Pentru societatea contemporană, spaţiul a devenit timp încorporat, discontinuu şi fragmentar, propunând şi impunând, totodată, simultaneitatea ca fundament al unei noi ontologii. Fără un efort deosebit din partea sa, omul contemporan este conectat, prin intermediul mass-media, la toate marile evenimente ale lumii, distanţa - în timp şi spaţiu -, ca şi noţiunea de centru părând a se anula. Tocmai în aceasta constă de fapt marea problemă a contemporaneităţii: realitatea la care avem accces este parţială şi filtrată deja prin diverse subiectivităţi intermediare a căror activitate structurantă şi, implicit, modelatoare are ca efect de-realizarea faptelor (mai mult sau mai puţin evidentă), ca şi potenţarea dimensiunii literaturiza(n)te a realului."

2. În literatură nu există progres (ca în tehnică), există doar o succesiune de mode.
Un frigider din ultima generaţie este, în principiu, mai bun (mai performant, mai uşor de întreţinut etc.) decât unul din generaţiile anterioare. Dar un prozator de la sfârşitul secolului douăzeci (Ştefan Agopian, de exemplu) nu este, automat, superior unuia care a trăit înaintea lui (Gogol, de exemplu).
Când cititorii se plictisesc de un anumit mod de a scrie, apar autori care le captează atenţia cu ceva nou. În dinamica succedării generaţiilor de scriitori, această tendinţă a publicului de a vrea de la un moment dat şi altceva convine în mod special tinerilor, care aşteaptă nerăbdători un prilej pentru a veni în prim-plan. De multe ori, ei grăbesc procesul schimbării, strigând primii "Jos cu ce-a fost!" şi propunând sau impunând diverse inovaţii, unele stridente, altele - simple reluări ale unor programe estetice vechi, uitate de contemporani. Până la urmă, bineînţeles, se remarcă, dintre nou-veniţi, şi unii scriitorii valoroşi, care sunt însă valoroşi nu prin calitatea de agenţi ai progresului, ci prin talent. În literatură, dacă talent nu e, nimic nu e.

Carmen Muşat crede în mod naiv că literatura postmodernă reprezintă nec plus ultra în materie de literatură pentru că e cea mai recentă. Principala caracteristică a modului ei de funcţionare, în ipostaza de critic literar, este snobismul.
Ralierea unui scriitor la ultima modă nu garantează însă nimic. În literatură, ceea ce contează exclusiv este înzestrarea proprie. ("Fiindcă personalitatea este binele suprem...", spunea Eminescu).

Ca să fii un scriitor valoros, trebuie să scrii bine, să cucereşti cititorii, nu să aparţii unui club, la a cărui intrare stă Carmen Muşat şi controlează, cu o acreală de funcţionară, legitimitaţiile.

Legitimaţia de postmodernist nu îl face pe Mircea Nedelciu superior unui autor de proză scurtă din secolul nouăsprezece (I.L.Caragiale, de pildă). Mircea Nedelciu nu a reuşit să scrie mai bine nici măcar decât Ion Creangă, cu care a concurat direct, rescriind Povestea poveştilor. Textul lui Ion Creangă nu este pur şi simplu pitoresc, este rafinat şi plin de farmec, în timp ce acela al lui Mircea Nedelciu, construit la rece, lipsit de bucuria de a povesti, este doar vulgar.
Iar Mircea Cărtărescu este valoros nu pentru că este la modă (nici nu prea este, deşi a proslăvit postmodernismul într-o carte de multe sute de pagini), ci pentru că este Mircea Cărtărescu.

În general, proza postmodernă, aceea în care Carmen Muşat face "incursiuni" pentru a identifica "strategiile subversiunii", nu este reprezentată, deocamdată, nicăieri în lume, de mari scriitori. Lipsesc acele opere literare postmoderne care să aibă ecou imens în conştiinţa publică şi să fie mitologizate (pentru ca ulterior Eugen Negrici să le demitologizeze). La noi, cărţile de proză ale "postmodernilor" sunt (nu toate, dar aproape toate) un fel de jocuri literare ale unor studenţi de la Litere din anii '80, imaturi şi azi, la 50-60 de ani, indecent-insensibili faţă de ceea ce nu îi afectează pe ei, în mod direct.
Este întrutotul posibil şi foarte probabil ca şi postmodernismul să dea la un moment mari scriitori (nu se pot face previziuni certe, totul depinde de hazardul genetic).

3. În literatură, ceea ce nu are valoare nu există.
Carmen Muşat ia în considerare, în studiul ei, texte flagrant inegale ca valoare, printre care unele aproape complet lipsite de valoare. Metoda critică pe care o foloseşte (construieşte întâi o teorie în sine despre postmodernitate, bazându-se pe o bibliografie parcursă conştiincios, cu creionul în mână, iar după aceea o ilustrează cu texte literare) nu distinge valoarea de nonvaloare. Cărţi semnate de Simona Popescu, Caius Dobrescu, Daniel Bănulescu, George Cuşnarencu, Ştefan Agopian, Norman Manea sunt luate în discuţie cu aceeaşi seriozitate cu care se fac referiri la texte aparţinând lui Henry Miller, Vladimir Nabokov sau Milan Kundera. Uneori, numele menţionate mai sus apar pe aceeaşi listă, într-o alternare comică: este ca şi cum ai vedea amestecate într-o pălărie diamante cu cioburi de sticlă.

Dar o carte care nu are valoare nu există (decât ca obiect de hârtie şi carton, aşezat în bibliotecă). În literatură, criteriul ontologic este totodată unul axiologic. Dacă îşi va rescrie vreodată studiul, Carmen Muşat va trebui să-şi revizuiască concepţia critică, astfel încât să nu ia drept literatură ceea ce doar seamănă cu literatura.
Pentru aceasta ar fi bine să-şi infuzeze, în suflet, şi puţină poezie, pentru că în prezent este, în tot ceea ce afirmă, prozaică. Judecând literatura formal şi tern, fără nici o tresărire de emoţie, nu o poate evalua, nu se poate bucura de frumuseţea ei, nu o poate înţelege cu adevărat.

N-ar strica să vadă cum se aduc cărţile noi într-o librărie. Şoferul, transpirat şi plictisit, ia ursuz în braţe, din furgonetă, pachetele cu volume de Shakespeare sau Thomas Mann, Eminescu sau Nichita Stănescu, şi le trânteşte, cu năduf, pe podeaua librăriei. Iar librăreasa, şi ea agasată, notează într-n caiet cantitatea de marfă primită. Este, şi aceasta, o formă de receptare a literaturii... n

P.S. Într-o prezentare de pe ultima copertă, Mircea Iorgulescu, intransigentul Mircea Iorgulescu de altădată, afirmă stupefiant: "Constatând proteismul şi dispersia postmodernismului, Carmen Muşat îl adună şi, s-ar putea spune, îl domesticeşte, cu o graţie de îmblânzitoare de fiare sălbatice." Lăsăm la o parte faptul că îmblânzitoarele de fiare sălbatice nu prea au graţie (poate dresoarele, în numerele de circ, cu fiare deja îmblânzite...). Dar unde vede criticul graţie în cartea lui Carmen Muşat? Să deschidem din nou cartea, la întâmplare. Iată o frază critică (despre Gheorghe Crăciun):
"Efectul acestui proces de suprapunere (şi stratificare) a unor imagini/euri diferite este convertirea multiplicităţii într-o structură a cărei coerenţă nu este cu nimic impietată de eterogeneitate."
Chiar graţie?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara