Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dacă nu-ţi plac, te gîtui! de Val Gheorghiu

Îmi intră-n atelier (fără să bată) şi numai nu-mi pune mîna-n gît: Hai! zice. Şi mă-nşfacă şi mă duce-n atelierul lui (perete-n perete). Aşa-i el, vecinul meu, pictor şi el: nu ţine la nuanţe, la fineţuri, iar dacă a mai şi luat unu-n plus, atunci are-n mustaţă ceva de Sadam. Întoarce de la perete cîteva pînze, mi le pune dinainte şi, cu mîinile-n şold, mă somează: Îţi plac? Zic: Dacă nu mă gîtui, îţi răspund. Şi cum ştiindu-i bine pictura şi de altfel apreciindu-i-o, nu mi-e greu să recunosc: Îmi plac. Dar nu-i de-ajuns: ia una din lucrări şi mi-o bagă sub nas, gata să mi-o vîre pe gît: Spune, îţi place? Îmi place, zice. Şi operaţiunea se repetă cu încă cinci-şase pînze. Aşa că, după minutele de... contemplaţie, simt nevoia să mărşăluiesc o oră pe trotuare.

E şi ăsta un fel de a-i cere celuilalt părerea. Ce s-o fi declanşînd în făptura bîntuită de orgolii, de îndoieli, de reuşite, de insatisfacţii, încît confruntarea cu celălalt - de ce nu firească nu numai la modeştii sau rataţii artei, ci şi la marii infatuaţi, siguri pe ei - să se consume în atare ton ultimativ? Dacă nu e formă bine deghizată de histrionism sau de farsă burlescă în genul celei practicate, cu declarat sadism, de avangardiştii începutului de secol XX, atunci astfel de comportament cade sub incidenţă psihiatrică. Ceea ce, să recunoaştem, nu e din cale-afară de alarmant în cazul plăsmuitorului de himere, aşa cum e el perceput şi acceptat de semeni. Care, şi ei, la rîndul lor, sînt avizi, de ce nu? de bizarerii ce să-i mai scoată din marasmul zilnic.

Trebuie să constat - revenind la vecinul meu - că omul nu practică gluma nici la paharul de vorbă, la care atît de sistematic ţine, încrîncenarea de la masa libaţiei transferîndu-se, cu aceeaşi hachiţă, dincoace, în artă, unde măcar, ideal, confruntării i-ar sta bine în lumină azurie, de eden terestru. Dacă n-ar exista convingerea că pictura sa e una de indubitabilă calitate, atunci agresivitatea cu care periodic, îmi "cere părerea", m-ar indispune. Aşa însă, trăind de-o viaţă în această grădină cu de toate ale Domnului - numită suav climat - supliciul contemplării la care sînt supus, deşi repetîndu-se, mă amuză.

Tot aşa, cu ani în urmă, la vernisajul unuia din maeştrii sculpturii ieşene, simţindu-mă obligat să emit ocazionalul compliment, am preferat să-mi arăt entuziasmul - de altfel sincer - pentru piesa aflată, comod, în imediata noastră apropiere, a maestrului şi a mea. Cum? a sărit ars complimentatul, dar astalaltă nu-ţi place? Gata să mă ia de rever în nu ştiu ce ambiguă toană: de autentică indignare sau de şagă humuleşteană.

Soiul acesta de orgoliu nemăsurat are şi el motivaţia lui, nu? Dacă e produs de insul care se zbate în marginile insignifiantului, atunci chiar şi bruma de haz jucat e penibilă, de nu chiar tristă. Dacă însă e practicată de un Dali - autorecomandîndu-se, pe drept cuvînt, geniu - spectacolul are pe lîngă procentul ridicat de farsă histrionică scontata grandoare. Una pigmentînd, din loc în loc, o istorie a artei, care, fără acest ingredient, ar fi doar diacronie plictisitoare. În altă tonalitate, chiar şi criminalitatea ca atare a unui Caravaggio are (post factum, se-nţelege) doza ei de bagatelă.

În vremuri cumplit-romantice, la o masă de birt ieşean, acidul boem Mărgărit nu-l slăbeşte o clipă pe unul din răsfăţaţii pastelişti ai regimului. Acesta, indignat, recurge la soluţia ultimă. La care Mărgărit, prompt: Măi, T., tu vrei să ne convingi cu miliţia că ai talent?! După jumătate de secol, un alt rapsod în albastru (nomina odiosa) a apelat recent la o întreagă armată de bodiguarzi, ca să ne convingă de vocaţia-i parietală. Şi asta, într-o distinsă aulă, în a cărei incintă - maculată acum - sînt sigur că nu voi mai călca. Nici de-o fi să dizerteze acolo dl. Iliescu despre adevărul Revoluţiei.

Dacă plecăm de la constatarea că aria persuasiunii nu cunoaşte limite, atunci îi putem ataşa, enciclopedic, şi scena de amor alecsandrin dintre Guliţă şi Luluţa. Zgîtia de fată, vrînd să-l terorizeze pe nătîngul ei pretendent, îi pune acestuia în beregată băţul cu care se hîrjoniseră pînă atunci, şi mirîndu-se, perfid, că progenitura Chiriţei n-o iubeşte, o somează: Cum, nu mă iubeşti? strîngîndu-i tot mai tare juvăţul. La care Guliţă, cu ochii cît cepele, recunoaşte: Te iubesc, te iubesc, te iubesc!...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara