Era spre sfârşitul anilor '80. În ciuda unor optimişti, era greu de crezut că în România se va schimba ceva în următorii ani. Locuiam într-o mansardă studenţească, deşi nu mai eram studentă, ci profesoară de română, franceză şi, ocazional, latină, la o şcoală din afara Bucureştiului. Pe peretele de lângă pat scrisesem cu cretă albastră Ô saisons, ô, châteaux,/ Quelle âme est sans défauts? Mergeam la un cenaclu literar, dar îmi era greu să-mi închipui că aş putea publica vreodată ceva din încercările mele literare.
Într-o zi, m-au vizitat în mansarda mea Bogdan Ghiu şi Florin Berindeanu, colegi mai mari de facultate. Mi se pare că Bogdan era şomer - lucru care, în acele timpuri, echivala aproape cu o infracţiune şi, drept urmare, nu-ţi asigura cel mai mic de ajutor de şomaj -, iar Florin era, la fel ca mine, profesor de română la nu ştiu ce şcoală. Ei bine, Bogdan Ghiu avea o propunere constructivă de publicare, care pentru mine şi Florin ar fi reprezentat, zicea, un excelent debut, iar pentru el o minimă sursă de venit. O carte la care să colaborăm toţi trei: Locul de veci al unor scriitori români.
Spunea că a găsit şi o editură, chiar de acolo i se propusese tema: Editura Sport-Turism. Am fost puţin surprinsă de numele editurii, în raport cu tema, mai degrabă, cum să spun, statică, dar Bogdan m-a liniştit: un pic de sport sau de turism, cum preferam să-i zicem, prin cimitirele ţării ne va prinde bine, n-aveam altceva de făcut decât să identificăm mormintele scriitorilor trecuţi în lumea drepţilor. De altfel, pe cei mai mulţi îi aveam la îndemână, la Bellu, mai erau câţiva la Cernica şi cu asta Bucureştiul e bifat împreună cu jumătate din literaţii români. Urma să ne străduim să dăm de urma celorlalţi, iar mie îmi revenea, de drept, Braşovul şi apoi, vreau-nu-vreau, Sibiul. Bogdan îşi putea alege oraşele sudice - Constanţa natală şi cei care-or fi în pământul Craiovei, iar lui Florin îi rămânea, dacă era de acord, Moldova, în principal Iaşiul. Să vedem ce facem cu cimitirele din Timişoara, Arad, Cluj - le împărţim frăţeşte, nimeni nu va fi nedreptăţit. Recunosc, eu una am fost imediat entuziasmată, Feuer und Flamme, cum spun nemţii, eram gata să cercetez, să fac "muncă de teren", să mă plimb pe aleile liniştite, cu simetrice pietre de mormânt de-o parte şi de alta. Să copiez, cu carneţelul în mână, anii uniţi de cratima vieţii, să contabilizez greşelile din dicţionare. Parcă eram Cicikov din Suflete moarte. Nici nu ştiam pe atunci că şi Vargas Llosa îşi câştigase cândva pâinea zilnică dintr-o muncă asemănătoare, că nu m-ar mai fi oprit nimeni. Oricum, la douăzeci şi ceva de ani, moartea era numai bună ca temă de cercetare.
Ne-am izbit însă de o opoziţie vehementă şi neaşteptată din partea lui Florin Berindeanu. Nu voia cu nici un chip să accepte munca de cimitir, ba a început chiar să ne pri­vescă pieziş, ca pe nişte perverşi de un tip aparte. Cât despre el, se declara fără să se ruşineze, necrofob: "Pe mine să nu contaţi, n-o să mă prindeţi prin cimitire, nu, absolut sigur nu!" Ne-am oferit să-l însoţim, să mergem câte doi în expediţie - dar Florin n-a cedat. El lucra la o ediţie critică C.D. Ollănescu, zis Ascanio, avea aşadar o alternativă de debut, fie el şi atât de discret. Curând apoi a venit 1989, iar glorioasa carte cu trei autori despre "Locul de veci al scriitorilor români" care ar fi marcat debutul meu în viaţa literară a fost uitată. Florin a plecat în America, unde şi-a dat doctoratul şi a devenit profesor, Bogdan a publicat poezie, a mers la Paris să-şi dea doctoratul în Derrida, a tradus enorm, între altele, Surveiller et punir de Michel Foucault, a devenit profesor la Universitatea "Media" - Fundaţia PRO. M-am întâlnit cu el la o aniversare a Dilemei Vechi şi nu ştiu cine i-a amintit cui de episodul cu cartea despre cimitire.

Literatura e un joc cu dacă: alternative, lumi posibile, evadare din plasa cu ochiuri dese a realităţii. În numele literaturii, îmi place, uneori, să-mi regândesc viaţa sub semnul lui dacă, să o tulbur cu evantaiul variantelor, mai bune sau mai rele, în care nu mi s-a concretizat viaţa.
Dacă am trăi şi acum în comunism...
...aş face în continuare naveta la Roata de Jos, judeţul Giurgiu. Ar fi al 23-lea an de navetă. Ştiu cum arătau profesoarele care făceau naveta de mai bine de 20 de ani: ca după o lungă boală grea, ofilite înainte de vreme, cu cel puţin 15 ani mai bătrâne de­cât vârsta lor, cu dispera­rea adâncită în fiecare rid, ci­nice, insensibile şi resemn­ate. Aş preda un fel de ABC literar la clasele V-X, tot La vulturi! (sem­nificaţia ti­­tlului, semnifi­ca­ţia sem­nu­lui de excla­mare) şi tot Mări sub pus­tiuri (sem­nifi­caţia titlului); din Arghezi Belşug ("El, singuratic, duce către cer,/ Brazda por­nită-n ţară de la vatră..."), din Voiculescu doar Imn muncii, ("Viteji ostaşi ai Muncii, un glas obştesc vă cheamă..." - ce înseamnă "robacea muncă"?), din Labiş doar Comunistului: "Sufletul tău nu-i ascuns,/ Larg, ţi-l deschizi în afară,/ Totuşi, deplin i-am pătruns/ Cea mai intimă cămară?" (identificarea paradoxului), din Nichita Stănescu Patria română: "Patria ne-a fost pământul/ Unde ne-au trăit strămoşii,/ Cei ce te-au bătut pe tine,/ Baiazide, la Rovine..." (ce semnificaţie are succesiunea timpurilor din cele trei strofe: ne-a fost pământul, ne e pământul, ne-o fi pământul?). Aş fi nevoită să-i trec pe analfabeţi, ca să se poată raporta o promovare de 99% sau chiar 100%. În schimb, când aş întâlni câte un elev cu adevărat talentat, aş renunţa să-i mai dau să citească în plus, ştiind din experienţele mele anterioare că tot muncitor la bandă rulantă ajunge şi că e mai bine pentru el să fie abrutizat, decât sensibilizat. Aş mânca în continuare feliile de pseudosalam, străduin­du-mă să scot mai întâi din ele oscioarele şi zgârciurile şi aş cumpăra pâinea fărâmicioasă dată pe cartelă. N-aş avea buletin de Bucureşti şi orice apariţie a unui miliţian m-ar face să mă simt, din cauza asta, vinovată.
Aş fi reuşit totuşi să debutez pe la 30 de ani la Editura Sport-Turism într-o carte despre Locurile de veci ale scriitorilor români, semnând-o cu Bogdan Ghiu (de altfel bine primită de critici, care ar aprecia minuţia cu care am cercetat crucile şi ar socoti-o subversivă prin prezenţa unor nume neagreate de partid. însăşi ideea de cruce ar fi socotită subversivă.). După care, poate, după încă zece ani de aşteptare, la 40 de ani, aş fi putut să public şi firavul meu volum de versuri, şi mai firav prin eliminarea unor poeme de către cenzorii nevăzuţi şi, desigur, cu titlu schimbat, cum mi s-a şi propus: Nervuri (verbul a lenevi din titlul iniţial nu are ce căuta într-o societate har­ni­că). N-aş fi citit nici o revistă interbelică şi n-aş fi reconstituit nici o lume dispărută. Într-un fel, n-aş fi existat sau aş fi ajuns ca Bartleby, personajul lui Melville.

Ar trebui, pentru simetrie, să spun şi cum ar fi arătat viaţa mea dacă m-aş fi născut şi aş fi trăit tot timpul într-o lume liberă, cu burse şi plecări în Europa încă din facultate, cu citit pe săturate orice, cu acces la informaţie sau, altă variantă, dacă m-aş fi născut în Franţa (vorba lui Eugen Ionescu). Dar în timp ce primul dacă dezvoltat mai înainte mă face optimistă, celelalte variante mă întristează. Prefer să nu, vorba lui Bartleby.