Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
D.R. Popescu de Alex. Ştefănescu


Biografie
Dumitru Radu Popescu (care şi-a semnat unele dintre cărţi "D.R. Popescu" şi căruia cunoscuţii îi spun pe scurt "Derepe") s-a născut la 19 aug. 1935 în com. Păuşa din jud. Bihor, ca fiu al lui Traian Popescu şi Maria Popescu (în. de căs. Benţea), amândoi învăţători. După terminarea liceului - la Oradea, în 1953 - a început să studieze Medicina, la Cluj, dar în anul III a abandonat facultatea, ocupând un post de corector la revista Steaua din Cluj şi înscriin-du-se totodată la Facultatea de Filologie a Univ. "Babeş-Bolyai".
în 1953 îi apare prima poezie, în ziarul local Crişana din Oradea, iar în 1954 - primul text în proză (schiţa O partidă de şah), în revista Steaua. La această revistă - condusă de emancipatul, pentru timpurile de atunci, A. E. Baconsky - colaborează în continuare cu proză scurtă, mulţi ani la rând, favorizat şi de statutul de salariat al ei. în 1958 debutează - neconcludent - cu volumul de schiţe şi povestiri Fuga. în 1959 publică şi un roman, Zilele săptămânii, modest, dar atestând totuşi o încercare de înnoire a imaginii satului românesc din literatura realist-socialistă a epocii. Primul critic literar care scrie despre D. R. Popescu este Gabriel Dimisianu (art. Dialog cu trecutul din Gazeta literară nr. 24/ 1959).
începând din 1960, D. R. Popescu se manifestă şi ca dramaturg, publicând piesa de teatru Mama în aceeaşi revistă Steaua. încă de pe acum se observă tendinţa sa de a ataca toate genurile şi de a scrie mult, copleşind piaţa literară cu versuri, eseuri, schiţe, nuvele, romane, piese de teatru, scenarii de film, reportaje, însemnări etc. Impresia de forţă pe care o produce scrisul său se dizolvă adeseori în aceea de prolixitate. în 1961 scriitorul absolvă Fac. de Filologie şi, în continuare, publică impetuos, luând cu asalt şi revistele literare din Bucureşti: Gazeta literară, Luceafărul. Comedia Un surâs în plină vară, realizată după un scenariu al său de regizorul Geo Saizescu, în 1963, are succes de public.
Câteva nuvele, Leul albastru, Dor, Duios Anastasia trecea, publicate în perioada 1965-1967, simultan cu numeroase alte texte mai puţin semnificative, reuşesc să atragă atenţia asupra sa, printr-o tentă de originalitate. în 1969, îi apare romanul F, primul dintr-un amplu şi sofisticat ciclu romanesc care va fi bine primit de critica literară şi-i va aduce autorului o poziţie privilegiată în ierarhia literară (şi în societate). în acelaşi an el se căsătoreşte (cu Angela Spătaru, de formaţie psiholog), iar în 1970 devine redactor la rev. Steaua şi secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj. După o activitate literară prolifică, de peste un deceniu, şi după ce reuşeşte să intre şi în graţiile regimului comunist, devenind membru al CC al PCR, este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor (la Conferinţa Naţională a Scriitorilor din 1981). în această calitate duce o politică de obedienţă faţă de dictatura Ceauşescu (nu schiţează, oricum, nici un gest de solidaritate cu scriitorii protestatari). Stabilit la Bucureşti, preia în 1982 şi conducerea revistei Contemporanul din care face o revistă ştearsă, inofensivă (cum făcuse anterior din Tribuna clujeană, ca redactor-şef al ei).
Scriitorii care se adună în dimineaţa zilei de 22 dec. 1989 în faţa sediului Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei 115 găsesc porţile zăvorâte şi clădirea pustie. Odată cu îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu, locul lui D. R. Popescu la preşedinţia Uniunii Scriitorilor este luat de Mircea Dinescu.
în primii ani de după 1989, D. R. Popescu trăieşte retras şi se abţine să facă declaraţii, impunând respect prin ceea ce pare a fi o tăcere demnă. Treptat, însă, pe măsură ce începe din nou să publice, se constată că, de fapt, fostul membru al CC al PCR, fostul deputat în MAN etc., nu găseşte nimic să-şi reproşeze şi că îi priveşte batjocoritor pe protagoniştii perioadei postcomuniste (Havel însuşi este numit într-un roman "Havelică", "Haveluţă" etc.).





O privire de sfinx
D.R. Popescu merită studiat când joacă şah. Urmăreşte atât de atent (şi cu o atât de mare dorinţă de a câştiga) mersul partidei, încît nu mai înregistrează nimic din ce se întâmplă în jur.
Este, fără îndoială, un ambiţios, dar unul enigmatic, care nu-şi declară intenţiile. Nu are nimic de fanfaron. în rarele cazuri când nu-şi încordează voinţa ca să obţină ceva greu de obţinut, stă tăcut şi dezorientat în mijlocul semenilor, contemplîndu-i cu o privire de un albastru rece. Muţenia impenetrabilă şi fixitatea privirii îl fac să semene cu un sfinx.
Voinţa ieşită din comun îl caracterizează şi ca autor. Scrisul lui este o locomotivă, capabilă să spulbere orice obstacol. D.R. Popescu figurează în evidenţele literaturii române contemporane cu zeci de cărţi şi sute de texte publicate în periodice, iar contribuţia lui creşte de la o zi la alta în progresie geometrică, spre spaima bibliografilor. în 1981, când a devenit preşedintele Uniunii Scriitorilor, mulţi şi-au închipuit - cu o bucurie răutăcioasă sau cu sinceră îngrijorare - că obligaţiile de persoană oficială îl vor absorbi într-atât încât nu va mai putea să scrie. A început să fie văzut, într-adevăr, luând parte la tot felul de festivităţi şi sindrofii, dar, spre stupefacţia tuturor, nu şi-a redus deloc volumul activităţii scriitoriceşti. Dimpotrivă. Ciclul romanesc Viaţa şi opera lui Tiron B., început în 1980 cu Iepurele şchiop (592 pagini) a continuat, în 1982, cu Podul de gheaţă (608 pagini). I-au apărut, în scurt timp, şi două volume masive de teatru (însumând 1252 de pagini): 9, 1982 şi Rezervaţia de pelicani, 1983.
La fel s-a întâmplat şi după 1989, când a dispărut de pe scena vieţii publice, având nevoie - se credea - de un moment de reculegere. în realitate, departe de agitaţia vieţii de fiecare zi, n-a făcut decât să scrie, după cum s-a putut constata ulterior, când a început să publice, unul după altul, noi romane: Dumnezeu în bucătărie, 1994, Truman Capote şi Nicolae Ţic, 1995, Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, 1996, Săptămâna de miere, 1999 etc.
Biografii vor explica, probabil, cândva că ambiţia nemăsurată a scriitorului este oltenească, iar puterea de muncă - ardelenească (tatăl său fiind originar din Dănceu-Mehedinţi, iar mama - din Păuşa-Bihor). Şi că anumite împrejurări i-au accentuat, în timp, trăsăturile de caracter înnăscute. Lipsit de spontaneitate şi de umor, tânărul încă traumatizat de tratamentul sever care i-a fost aplicat în liceu (experienţa va fi evocată în nuvela Leul albastru) s-a adaptat greu la efervescentul mediu studenţesc, a abandonat în anul III Facultatea de Medicină şi s-a scufundat în anonimatul muncii de corector la Steaua. Ni-l putem imagina corectând taciturn, cu dinţii strânşi, şpalturile unor scriitori cu statut de vedetă în epocă şi întorcându-se seara acasă cu hotărârea neclintită de a scrie până în zori, pentru ca într-o zi să ajungă şi el celebru. Cert este că în acea perioadă D.R. Popescu s-a angajat într-o activitate scriitoricească febrilă, desfăşurată parcă sub deviza "Totul pentru scris, totul pentru victorie!"
Tânărul a început să colaboreze cu zel, înainte de toate, desigur, la revista unde era corector, dar şi la alte publicaţii, folosind prompt fiecare ocazie. A compus, deci, povestiri cu valoare propagandistică pentru campania de cooperativizare a agriculturii, reportaje despre frumuseţea "vieţii noi", prefeţe la cărţi insignifiante, recenzii la cărţi dintre cele mai diferite ca factură (de exemplu, la un volum de amintiri despre Lenin, în Steaua din aprilie 1957), prezentări ale unor tineri autori, răspunsuri la anchete etc. Cu aerul că-şi risipeşte energia creatoare - când, de fapt, nu făcea decât să se infiltreze pe toate capilarele disponibile în conştiinţa epocii -, el nu a uitat să investească cel mai mult în proză şi teatru, tinzând discret spre depăşirea superficialităţii gazetăreşti de la început şi spre elaborarea unor opere tot mai serioase. Ceea ce este valoros în creaţia lui D.R. Popescu iese lent şi impunător din acest noian de colaborări nesemnificative, aşa cum iese un submarin din adâncuri şiroind încă de apă.
Au urmat cărţile, o întreagă bibliotecă. Scriitorul dă dovadă de o tot mai mare productivitate, confecţionează scenarii pentru filme, asistă la premierele pieselor lui de teatru, acordă interviuri, stă de vorbă cu cei care îi traduc romanele şi nuvelele (cele mai multe i-au fost traduse în limba maghiară), participă la evenimente culturale, călătoreşte în străinătate. Despre producţia lui literară se scriu sute de articole, cele mai multe elogioase. Este menţionat în dicţionare şi istorii ale literaturii, devine subiect de examen pentru elevi şi studenţi. începe să i se dedice şi monografii (începutul îl face Mirela Roznoveanu, cu volumul Dumitru Radu Popescu). Visul corectorului de altădată de la Steaua devine realitate. Nicolae Ceauşescu însuşi ştie de existenţa lui ca scriitor, aprobând primirea lui în rîndurile membrilor CC al PCR.
Să ne întoarcem însă la tinereţea scriitorului. în perioada dinainte de F (inspirat titlu a găsit Valentin Taşcu pentru monografia pe care i-a consacrat-o: Dincoace şi dincolo de F), D.R. Popescu s-a ilustrat mai ales în genul scurt, respectând protocolul - în vigoare pe atunci - al afirmării unui prozator. Cu proză scurtă şi-au început cariera şi Marin Preda, Eugen Barbu şi, ulterior, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu. Şi tot ca ei s-a străduit să-şi compună schiţele şi nuvelele, obsedat de lecţia lui I.L. Caragiale, a lui Liviu Rebreanu şi a altor clasici români despre care o întreagă naţiune ştia că se plimbau ca nişte lei în cuşcă prin camerele lor de lucru până când găseau soluţia cea mai bună pentru ducerea la bun sfârşit a unei naraţiuni.
în plus, pe D.R. Popescu îl preocupă, încă din această perioadă, imaginarea sau preluarea (din orice sursă: mitologie, folclor românesc, literatură străină, ziare etc.) a unor subiecte insolite. Nici în presa de azi, care cultivă deliberat senzaţionalul, pitorescul şi melodrama, nu întâlnim atâtea situaţii şi întâmplări neobişnuite, ca în nuvelistica lui D.R. Popescu.
în Păpuşa spânzurată este vorba despre căsătoria dintre un flăcău tomnatic şi lipsit de farmec, Toma, şi o fetiţă de doisprezece ani, Ioana, care se desparte cu greu de păpuşile ei şi începe o viaţă conjugală anostă. în Sofica ni se prezintă o bătrână care a slujit o viaţă întreagă unui preot şi familiei lui şi care, la o vârstă înaintată, încercând să redevină o fiinţă liberă, îşi dă seama că nu poate trăi în afara sclaviei ei (aşa cum un câine dezlegat din lanţ - ne explică prozatorul - se simte dezorientat când se îndepărtează de casă). în Ora cinci este relatat naufragiul unei bărci cu pescari, în largul mării; unul dintre ei, Kiril, înoată spre ţărm, dar la un moment dat se simte vinovat că şi-a părăsit tovarăşii şi se întoarce să moară alături de ei. în Cireşul cu clopoţei, personajul principal, Avrămică, este un maniac al bunăstării, fericit că poate sta în balconul unei case impunătoare pentru a-şi sfida concetăţenii. în Soldatul necunoscut mai mulţi copii puşi pe joacă descoperă, în lanul de lucernă, cadavrul unui soldat şi, maturizându-se rapid, în regim de urgenţă, înţeleg semnificaţia prezenţei lui acolo şi îl acoperă cu flori.
în toate aceste texte şi în altele, subiectul este însă atât de bine absorbit de reprezentarea cursului vieţii încât nu ni se mai înfăţişează - aşa cum se întâmplă la alţi autori - ca o anecdotă. Ultima schiţă citată, de exemplu, departe de a lăsa să i se vadă schema, se constituie ca un vaporos poem în proză, despre pierderea candorii, despre brutala trecere de la joc la realitate.


Inventivitate sadică
D.R. Popescu are modul său de a-şi "dezvolta" subiectele. Povesteşte nu ca un martor competent, ci ca o conştiinţă naivă, prezentând situaţii şi reproducând dialoguri, într-un limbaj de extracţie populară, fără să se lanseze în comentarii. Pentru că oricum îi lipseşte aptitudinea de a face eseistică, sau analiză psihologică subtilă, sau speculaţie metafizică, optează pentru relatarea ingenuă, despre care ştie că figurează printre procedeele narative considerate moderne. Spre deosebire însă de scriitorii (Melville, Salinger, Şukşin, Aitmatov şi atâţia alţii) care simulează naivitatea, D.R. Popescu simulează că simulează naivitatea. El chiar este, în fond, un naiv, care a înţeles însă că trebuie să-şi exhibe această trăsătură ca pe un program estetic.
Pentru ca trucul să nu fie sesizat de sagacitatea cititorului, se ascunde într-un limbaj indecis şi evaziv, format din aproximaţii. El procedează ca peştii care "dispar" într-o tulbureală provocată prin răscolirea mâlului de pe fundul apei.
La nivel stilistic, scriitorul refuză să se angajeze în vreun fel. Principala lui caracteristică, din acest punct de vedere, este imprecizia. întreaga sa operă pare scrisă într-un tren în mers, a cărui trepidaţie se transmite mâinii ce ţine stiloul.
Ori de câte ori trebuie să-şi asume o sarcină estetică prea mare, el o transferă ipostazei lui de om simplu, de fapt, adevăratului D.R. Popescu. Iată de pildă cum descrie - în nuvela Ploaia albă - o secetă cumplită, evitând să intre într-o competiţie directă cu marii scriitori, de la Mihail Sadoveanu la Marin Preda, care au ajuns la virtuozitate în descrierea secetei:
"Toată vara asta şi vara trecută soarele răsărise mare cât o gură de butie şi nu se ridicase pe cer, se rostogolise arzător, aproape de pământ, mai sus cu câteva palme de coşurile caselor; mătăhălos şi de foc nu putuse să ţâşnească în vârful cerului, cum făcea pe vremuri; acum se târa, şi Sevastiţa zicea că e umflat; parc-ar fi borţos şi l-ar fi muşcat albinele de fălci."
Este evident că această formulă îl pune pe autor la adăpost de orice obiecţie - el nu face decât să arate cum gândesc oamenii din sat - şi în acelaşi timp oferă criticii literare un argument posibil pentru a demonstra modernitatea formulei narative (delegare a atribuţiei de narator etc.).
Dincolo de această viclenie rudimentară pe care o sesizăm, în plan stilistic, există în scrisul lui D. R. Popescu un instinct artistic de care nu se poate face abstracţie, şi anume o tendinţă de a duce fiecare trăire până la maximum, înduioşîndu-l pe cititor, răscolindu-i sufletul. Ori de câte ori îl evocă pe un personaj care suferă, scriitorul insistă asupra suferinţei lui, o amplifică, o descrie din noi şi noi unghiuri, dând dovadă, din acest punct de vedere, de o inventivitate sadică. Oricum, este greu să-ţi dai seama dacă spectacolul nefericirii unui om îl oripilează sau îl fascinează. D.R. Popescu nu se implică dostoievskian în elucidarea cauzei răului din lume, ci priveşte răul cu atenţie (şi cu un fel de nesaţ) şi îl impune cu o insistenţă mefistofelică şi atenţiei cititorului, căruia îi biciuieşte fără milă sensibilitatea. Tot în nuvela Ploaia albă, în timpul unei înmormântări, apare în cimitir un personaj despotic, care, plin de cruzime, face mulţimii o "propunere indecentă": să i se dea lui mortul, în schimbul unor alimente. Se instaurează un moment de deliberare dramatică, de adevărată tortură morală, întrucât ţăranii suferă de multă vreme de foame, dar, în acelaşi timp, socotesc că ar comite un sacrilegiu îngrozitor dacă ar încheia o asemenea tranzacţie. Scriitorul intensifică până peste limitele suportabilului dramatismul situaţiei, obligându-ne să auzim vocea demonic ademenitoare a lui Cămui care are ca replică doar tăcerea înfricoşată a mulţimii.


(urmare în numărul viitor)



Bibliografie

PROZĂ SCURTĂ. Fuga, schiţe şi pov., Buc., ESPLA, 1958) * Umbrela de soare, nuv., Buc., Tin., 1962 * Fata de la miazăzi, nuv., Buc., EPL, 1964 * Somnul pământului, pov., Buc., Tin., 1965 * Dor, nuv., Buc., EPL, 1966 * Duios Anastasia trecea, nuvelă, Buc., Tin., 1967 * Prea mic pentru un război atât de mare, pov. cinematografică, Buc., Mil., 1969 * Ploaia albă, Buc., CR, 1971 * Căruţa cu mere, Buc., Alb., 1974 * Leul albastru, pref. şi tab. cron. de Cornel Ungureanu, Buc., Min., col. "BPT", 1981 (ant.).
ROMANE. Zilele săptămânii, Buc., Tin., 1959 (ed. a II-a, 1962) * Vara oltenilor, Buc., Tin., 1964 (ed. a II-a, 1967; ed. a III-a, Buc., Em., 1972) * F, Buc., Tin., 1969 (ed. a II-a, tab. cron. de Constantin Mohanu, Buc., Min., col. "BPT", 1996 * Cei doi din dreptul Ţebei sau Cu faţa la pădure, Cluj, D., 1973 * Vânătoarea regală, Buc., Em., 1973 Ed. a II-a, 1976) * O bere pentru calul meu, Cr., Scr. Rom., 1974 * împăratul norilor, Buc., Em., 1976 * Ploile de dincolo de vreme, Cluj, D., 1976 * Viaţa şi opera lui Tiron B. Vol. I - Iepurele şchiop, Buc., CR, 1980 * Viaţa şi opera lui Tiron B. Vol. II - Podul de gheaţă, Cluj, D., 1982 * Oraşul îngerilor, Buc., CR, 1985 * Dumnezeu în bucătărie, Buc., Ed. Viitorul Românesc, 1994 * Truman Capote şi Nicolae Ţic, romantz, Buc., Em., 1995 * Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, Buc., Ed. Adevărul, 1996 (ed. a II-a, pref., c.v. şi bibl. de Aureliu Goci, Buc., Gramar, 1998) * Săptămâna de miere, Buc., 1999.
TEATRU. Aceşti îngeri trişti, Cluj, D., 1970 (culeg.) * Piticul din grădina de vară, Buc., Em., 1973 * Teatru, Buc., CR, 1974 (culeg.) * Aceşti îngeri trişti, piesă în trei acte (şase tablouri), Buc., Em., col. "Rampa", 1976 * 9, postf. de Val Condurache, Iaşi, J., 1982 (culeg.) * Rezervaţia de pelicani, Buc., CR, 1983 (culeg.) * Teatru, selecţie şi aparat critic de Valentin Silvestru, Buc., Em., seria "Teatru comentat", 1985 (ant.) * Moara de pulbere, Buc., CR, 1989 (culeg.)* Mireasa cu gene false, Buc., CR, 1994 * Dragostea e ca o râie, tetralogie comico-eroico-bufonică, Buc., Ed. Expansion, 1995.
PUBLICISTICĂ. Virgule, Cluj, D., 1978 (culeg. de art.) * Galaxia Grama, Buc., CR, 1984 (eseuri, însemnări etc.) * Complexul Ofeliei, Buc., 1998 (eseuri).
VERSURI. Câinele de fosfor, Buc., CR, 1982.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara