Mad Max: Drumul furiei
(Mad Max: Fury Road, 2015)
Regia: George Miller;
Scenariul: George Miller, Nick Lathouris, Brendan McCarthy;
Cu: Tom Hardy, Charlize Theron;
Genul filmului: Acţiune, Aventuri, SF;
Durata: 120 minute;
Premiera în România: 15.05.2015;
Produs de: Kennedy Millar Productions;
Distribuit în România de: Freeman Entertainment.

Spre deosebire de The Fast and the Furios o altă franciză automobilistică de mare succes, Mad Max vine cu un capital simbolic esenţial şi revendică o importantă ramură a popculture- ului şi anume ceea ce în domeniul SF a primit numele de Cyborg Punk.

În fapt, ultimul (deocamdată) episod al seriei, Mad Max: Drumul furiei este pe de-a-ntregul un produs cyborg punk transpus cinematografic, în fapt un show heavy metal orgiastic, carnivor şi flamboiant de la un capăt la altul. Nicio raţiune nu poate fi revendicată în spaţiul acestei lumi postapocaliptice pe care o construieşte George Miller şi spectatorul trebuie să ia drept bun acel Mad pus în faţa lui Max. Nebunia maximă este dominanta acestei lumi în care supravieţuirea depinde de două lichide, benzina şi apa, ambele vitale, ambele în deficit. Lumea de după cataclism este un uriaş deşert, galben şi ucigaş, deşert în care singura posibilitate de a te deplasa rămân maşinile care-l brăzdează şi motocicletele. Aceste maşini, camioane-buldozer de mărimea unui megaterium, supermotociclete ca nişte saxofoane răsucite lasciv, automobile asemeni unor aparate de tortură medievale pe roţi, cu carcase ornamentate baroc par desprinse dintr-un Jurassic Park auto. Neotribalismul societăţii postumane face parte din convenţiile genului unde hipercivilizaţiile se întâlnesc cu forme de gherilă urbană sau cu jungle-periferii, doar că tehno-neanderthalienii în loc să şlefuiască silexul şlefuiesc bujiile. O exhuberanţă belicoasă explodează în crestele acestor metalişti postistorici, tatuaţi, zombificaţi, încercelaţi, nazificaţi, sado-maso etc., ca şi cum toate subculturile ar fi fost convocate să fiarbă sulfuros în acelaşi melting-pot postapocaliptic. Seria Mad Max începe în 1979, cu o periferie carosabilă transformată în teatru de război pentru gladiatori ai volanului; Mad Max din 1981 ne instalează în postapocalipsă atomică şi haos, o regresie la epoca fierului, dar cu maşini, Mad Max din 1985 apare ca un reflex tulbure, oarecum un kitsch al kitsch-ului, dar cu o vedetă de muzică poprock, Tina Turner, şi care anticipează pe linie muzicală marele spectacol pe care-l oferă flotila auto din ultimul film, un adevărat concert baroc în mişcare, ucigaş şi delirant. Contaminările cu muzica sunt evidente în aceste două ultime serii, este vorba de a amplifica valorile unei culturi underground în tuşe din ce în ce mai groase. În centrul poveştii este poliţistul Max, un şofer cu abilităţi ieşite din comun, dar şi un fel de Desperado singuratic interpretat de Mel Gibson în primele trei filme şi de Tom Hardy în ultimul. În aceste lumi sublunare, şeful de trib decide totul, el este zeul apei, el controlează resursele şi asemeni unui potentat celest beneficiază de un stoc important de femei pentru loisir şi reproducţie. Immortan Joe (Hugh Keays-Byrne) este stăpânul necontestat al acestei lumi, fanatic, paranoic şi aparent invincibil. Lumea peste care domneşte reprezintă o societate stratificată, există o confrerie masculină de iniţiere marţială, o Männerbünde a imperatorilor formată din războinici-şoferi, printre care se numără şi Imperator Furiosa (Charlize Tehron), o amazoană heavy-metal, un trib al progeniturilor lui Joe, băieţi cu ţeste rase şi vopsiţi în alb asemeni picţilor, educaţi pentru a deveni kamikaze, femei care fac parte din haremul acestui sultan sociopat, păstrate pentru a fi mulse, la propriu, şi evident „boborul” de zdrenţăroşi care aşteaptă să se deschidă cisternele zeului pentru un strop de apă. Mad Max Rockatansky (Tom Hardy) devine prizonierul acestui rege şi doar evadarea lui Furiosa cu alte cinci femei din stocul special al Regelui îl introduce în cursă şi îi permite să preia controlul aventurii. Întregul film nu este decât cursa către o presupusă oază, un paradis al apei din belşug. Din punctul în care se declanşează urmărirea filmul devine un fel de megashow, toate virtuţile sale sunt alocate spectacularului. Moartea nu are importanţă pentru skinheazii vopsiţi în alb, dar felul în care mori trebuie să fie spectaculos. Mad Max este înlănţuit de una dintre maşini cu o mască de fier pe figură, devenit un ornament vivant al acestei Invicibila Armada de fiare şi roţi. Unele arată asemeni unor arici, războinicii balansează la capătul unor prăjini flexibile şi aruncă cocktailuri molotov, alţii scuipă benzină direct în carburator pentru a câştiga o secundă în plus etc.. Într-o lume heavy-metal, mecanismul protetic al lui Furiosa care-i ţine loc de braţ are doza sa de erotism hard rock, precizând încă o dată filiaţia cyborg punk a întregului. Un chitarist scoate acorduri de flacără din chitara sa care serveşte drept aruncător de flăcări. Scena este montată pe un camion în full speed, actorii evoluează în plin delir, grotescul înlocuind comicul, aşa cum mutilările devin parte a unei body art a sfârtecării. Practic, scenele cu gladiatori ciopârţindu-se copios cu arme exotice s-a mutat on the road . În ciuda eboşei revoluţionare cu patriarhatul imortenlienilor înlocuit de un matriarhat, cu revolta femeilor condimentată feminist, nicio clipă această motivaţie menită să ofere un alibi megashowului nu poate impune ideologic. Picătura de umanism sfârâie pe metalul încins şi nu diluează alcoolurile cu înalte cifre octanice ale luptelor din această arenă motorizată. Miresele lui Imorten Joe adaugă o altă componentă esenţială pentru cyborg punk un erotism maşinist, tulburător cu toate aceste ipostaze de Eve futuriste. Ceea ce au în comun Mad Max şi Furiosa este transgresarea distincţiilor de gender şi a sexualităţii în general către o componentă cyborg; aparent asexuaţi sau dezinteresaţi libidinal, ambii sunt parte din maşinăria uriaşă a concertului atroce, ucigaşi talentaţi şi nemiloşi. Într-un fel, aici George Miller se întâlneşte cu teoriile Donnei Haraway din volumul Simians, Cyborgs and Womes sau cu cele ale lui Rosi Braidotti din Cyberfeminism with a Difference care configurează cultura specifică cyborg punk-ului care l-a afirmat exponenţial pe un William Gibson printr-o serie de ecranizări celebre. Ceea ce adaugă George Miller filmului sunt nişte peisaje de o frumuseţe psihedelică, de la deşertul namibian cu un nisip de culoarea portocalei, la scenele unei mlaştini învăluite într-un abur miasmatic pe care fiinţe ciudate îl traversează pe picioroange sau nopţile care transformă totul într-un acvariu cu peşti monstruoşi, alunecând silenţioşi, fosforescenţi şi spectrali în obscuritate. Capodoperă cyborg punk, filmul lui George Miller nu trebuie luat drept altceva decât ceea ce este, un imens show care funcţionează ca uns, unde tot ce vezi ţine numai şi numai de magia spectacolului.