Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Cuvintele limbii de lemn de Rodica Zafiu


Dicţionarul limbii române de lemn (Paralela 45, 2008) al lui Aurel Sasu este, în primul rând - aşa cum precizează şi autorul, în Prefaţă -, o antologie de citate grupate în jurul unor cuvinte-cheie. Utilitatea cărţii este certă, în primul rând pentru lingvişti şi pentru cercetătorii limbajului politic, cărora le oferă un material bogat, potrivit pentru analize semantice diferenţiate. Cartea propune însă şi o posibilă lectură istorică sau estetică, cu trasee tematice care permit intrarea, prin discurs, în atmosfera epocii; această utilizare pune în valoare potenţialul umoristic al textelor (umorul absurd şi involuntar al clişeelor pompoase şi al formulelor pseudoştiinţifice), dar e pândită de monotonie, textele provocând destul de repede efectul de saturaţie.

Formula găsită de autor este interesantă, deşi contrazice într-o anumită măsură modelul pur lexicografic: nu există definiţii, cuvintele fiind ilustrate de o serie de citate, grupate în funcţie de sintagmele clişeizate în alcătuirea cărora intră. Organizarea presupune o grupare a familiei lexicale (abate şi abatere, a lichida şi lichidare etc.) şi o serie de indicaţii sintagmatice (combinaţiile preferate). Renunţarea la definiţie - care, în alte situaţii, ar putea fi un motiv de reproş - mi se pare în acest caz o idee foarte bună. Alternativele ar fi fost mult mai riscante: ar fi presupus fie analize politologice, istorice şi semantice amănunţite, care să explice specificul ideologic al folosirii unor termeni ca antipartinic, centralism, deviaţionism, imperialism, libertate etc. în diferite momente ale regimului comunist, fie - mai ales în cazul unor metafore clişeizate şi ridicole - cârmaci, far, otravă - ar fi putut favoriza o luare de poziţie didactic-sarcastică. Mai ales acest risc este evitat prin simpla punere în scenă a citatelor: adesea descrierile limbii de lemn sunt viciate de tonul excesiv de subiectiv, emoţional, în opoziţie cu tendinţa ştiinţifică a obiectivităţii. Simpla juxtapunere sporeşte seriozitatea de instrument util a cărţii (un veritabil rezervor de exemple), dar şi potenţialul său literar.

Evident, dicţionarelor şi antologiilor li se pot întotdeauna aduce obiecţii privind alegerea, stabilirea inventarului de cuvinte sau fragmente. Unele dintre cuvintele prezente în citate ar fi putut fi şi tratate separat (împăciuitorist, ploconire); important e, totuşi, că termenii există (cuprinşi în sintagme-titlu sau în citate). Dicţionarul nu şi-a propus să fie exhaustiv şi circular, să epuizeze un material cu limite incerte - ci doar să ofere câteva repere în lectura textelor epocii, să coaguleze discursul în jurul unor cuvinte-cheie.

Cuvintele amplu ilustrate evocă mai multe zone şi momente din evoluţia limbii de lemn româneşti. Se constituie treptat câmpuri semnificative, care cuprind: metaforele clişeizate (de aur, de granit, culme, edificiu, far, izvor, jug, pisc...), termenii superlativi (adânc, adevărat, amplu, fierbinte, înalt, încercat, însufleţitor, larg, nemărginit, neobosit, nesecat, nestins, neţărmurit, nezdruncinat...), cei ai cultului personalităţii (bărbat, ctitor, cârmaci, fiu, geniu...), termenii peiorativi şi agresivi ai discursului anilor '50 (a biciui, a ascuţi, bestie, descompunere, duşmănos, a lichida, a nimici, putred, rechin...). Combinaţiile sunt semnificative, pentru că dau senzaţia unei variaţii maxime în cadre foarte limitate: a acţiona cu hotărâre, cu promptitudine, dar şi cu mai multă hotărâre, cu mai multă promptitudine; cu toată consecvenţa, cu toată energia, cu toată hotărârea; se mai pot apoi combina, prin coordonare, sintagmele deja realizate - a acţiona energic şi permanent, ferm şi neobosit... Interesante sunt cuvintele populare şi uşor învechite pe care nimeni nu le mai folosea în afara discursului oficial al epocii, fiind deci - în epocă - clar marcate: neabătut, biruinţă, crez, dârz, ev, a făuri, flamură, izbândă, a înfăptui, preget, prinos. Ar fi interesant de văzut dacă ele mai au aceleaşi conotaţii pentru tinerii care nu au suferit presiunea discursului ideologic al epocii.

Aş formula două rezerve în privinţa soluţiilor editoriale ale volumului: acesta are un indice de persoane, deşi este evident că selecţia contribuţiilor este în bună măsură aleatorie (mulţi apar doar în rolul de reproducători ai discursului impersonal, puţini fiind cei cu "drept de autor" asupra unor formulări). Nu există, în schimb, o listă detaliată a surselor: indicaţia dată de autor în prefaţă şi cele de la finalul citatelor sunt foarte precise, mergând până la pagină, dar ar trebui completate de o listă bibliografică separată: aşa cred că a şi fost gândit volumul, din moment ce există abrevieri folosite sistematic, dar lipsite de decodare.

E limpede că acest dicţionar era foarte necesar şi că va deveni indispensabil analizelor viitoare: discursul său eliptic e convingător şi deschizător de piste de investigaţie; e un stimul pentru a studia, de exemplu, vocabularul emoţiilor oficiale, retorica hiperbolei sau a negaţiei - sau felul în care naţional-comunismul refolosea fondul de purism etnografic al discursului naţionalist.