Amos Oz şi
Fania Oz-
Spielberger.
Evreii şi
cuvintele.
Eseu.
Traducere din
engleză şi
note de Ioana
Petridean.
Humanitas
Fiction 2016.
Dialogul pe tema identităţ
ii evreieşti între
tatăl romancier, Amos
Oz, şi fiica sa, istoricul
Fania Oz-Spielberger,
având ca punct central
relaţia dintre evrei şi
cuvinte, sau importanţa
educaţiei, nu putea fi decât
extrem de incitant.
Suntem purtaţi pe urmele învăţaţilor
şi scriitorilor care au parcurs istoria
continuităţii evreilor – „dintotdeauna
pavată de cuvinte” – într-un zbor
panoramic, declanşator de discuţii
intergeneraţionale, cu un bagaj serios
de lecturi (de la Biblie, cele două
Talmuduri, comentariile lui Nahmanide,
Maimonide şi alţi medievali, la studioşii
contemporani ai învăţăturilor rabinice),
dar şi cu spontaneitate şi umor. În
linia tradiţională a dreptului la
contrazicere („cheia inovaţiei”) cei
doi explorează cu forţe egale şi
complementare acest „univers intelectual
masculin”, în care punerea de întrebări
e activitatea preferată, iar copiii mici
sunt deja nişte învăţaţi. Citind textele
sacre (literatura pentru copii fiind de
dată recentă), fiii primeau torţa şi
atingeau „două scopuri intelectuale :
punerea în mişcare a rotiţelor creierului
şi anularea de către Dumnezeu a
perspectivelor asupra mărimii şi
importanţei. În lumea lui Dumnezeu,
cele mai mărunte lucruri au o importanţă
egală cu aceea a celor mai mari”.
Provocarea intelectuală porneşte
de la „plăcerea de a vorbi, elocvenţa
stranie”: „Evreii au avut o predispoziţie
spre cuvinte […] Este o verbalizare
anxioasă şi alertă, care se încolăceşte
în jurul textelor antice, împănată cu
formule pline de originalitate. Evreii
vorbesc mult, citează mult şi dezbat
mult: dintotdeauna a fost astfel”.
(Predispoziţie a semiţilor, în general.
Arta de a vorbi şi elocvenţa, al-balagha,
sunt şi în lumea arabă însuşiri sine
qua non. Prozatorul al-Gahiz, sec.IX,
a teoretizat conceptul de bayan, în
care claritatea, limpezimea rostirii
marchează centrul filozofiei limbii;
rostirea cea mai clară fiind cuvântul
lui Dumnezeu). Umorul, pe care autorii
îl socotesc „un alt vlăstar al aplecării
evreilor spre cuvinte”, e şi el pus în
prim plan de multe naţii. De altfel,
chiar autorii recunosc: „Adesea, in
acest eseu şi în afara sa, în lumea
largă, evreii nu sunt evrei. Ei sunt
omenirea întreagă, care intră în contact
cu povestea, semnificaţia şi legea
materializate în text. Încercaţi să
înlocuiţi cuvântul evreu din această
carte cu cititor”.
Într-adevăr, într-o istorie a cititorului
ne-am pune altfel întrebarea dacă
a fost (căci aşa se vede din stil) Cântarea
Cântărilor scrisă de o femeie? Eva,
mama a tot ce e însufleţit, Lilit cea
plină de vervă, respectabila Sara, dar
şi Rebeca, Lea, Rahela, Miriam, Debora,
Ana şi altele, toate aceste femei care
„au schimbat istoria prin intermediul
unor acte verbale”, rostind sau cântând,
au şi descifrat (citit) lumea, făcând-o,
la vremea lor, să supravieţuiască din
punct de vedere cultural. Nu numai
„la vremea lor”, perspectiva asupra
timpului nefiind liniară. Tora e
deopotrivă alegorică, dar şi implicată
în istorie. Învăţaţii din toate timpurile
se află mereu în dialog, „totul se
întâmplă dintr-o dată”.
Un capitol deosebit de bine scris
este cel consacrat raportului colectivitate/
individualitate (fiecare suflet reprezintă
o lume întreagă, fiecare om este o
versiune unică a Omului original,
individualizat prin pecetea imaginii
lui Dumnezeu) şi lumii lingvistice a
evreilor. „Ebraica, idiş, iudeo-spaniola
(sau ladino) şi iudeo-araba aparţin
exclusiv naţiunii evreieşti şi sunt
scrise cu caractere ebraice. Texte
evreieşti deosebit de importante
au fost concepute în aramaică, în
greaca elenistică, în arabă, italiană,
germană, engleză, franceză, rusă
şi alte câteva limbi. […] În epoca
noastră de consolidare lingvistică
şi de traducere rapidă, aproape toate
noile opere literare evreieşti apar fie
în engleză, fie în ebraica modernă”
Limba sacralităţii a revenit la viaţă
ca limbă vorbită. „Rabinii şi profesorii,
iluminiştii din diaspora şi pionierii
sionişti s-au implicat deopotrivă în
împlinirea acestui miracol creat de
oameni. Observatorii uluiţi au scos
în evidenţă faptul că nimeni nu a mai
făcut dragoste în această limbă
ancestrală timp de două milioane
şi jumătate de ani […] Articolul de
pe Wikipedia referitor la limba ebraică
sintetizează totul într-o singură
propoziţie cât se poate de seacă:
Dispărută ca limbă maternă în secolul
al IV-lea d.Chr., renăscută în jurul
anului 1880. Iată o poveste de dimensiuni
biblice, spusă într-un mod de o
simplitate biblică: o limbă grandioasă
a fost brusc rechemată la viaţă,
ridicându-se din ţărâna propriilor
oase.”
Totuşi, nu putem spune că limba
veche ar fi murit, deoarece au existat
mereu teologi şi ebraişti care au
studiat-o. În varianta modernă
s-au păstrat cuvinte, au apărut înţelesuri
noi, iar altele „au fost fabricate
pornind de la rădăcini ebraice de
către Bialik, Ben Yehuda şi tovarăşii
lor”. Sintaxa e inspirată din idiş şi
alte limbi europene, pronunţia şi
ritmul – din ebraica sefardă, acest
„hibrid unic care a devenit o limbă
vie” are peste zece milioane de
vorbitori (mai mulţi decât danezii,
lituanienii sau austriecii).
Dialogul nu ocoleşte titlul de „popor
al Cărţii, atât de iubit de politicieni şi
de organizatorii festivalurilor literare”,
arătând că „vine direct din Coran. Fraţii
noştri musulmani au fost de acord să
ofere acest titlu înălţător, împreună cu
un grad rezonabil de toleranţă politică,
credinţelor la temelia cărora stă Biblia
şi care îi includ pe evrei şi creştini
deopotrivă”. Evident, kitab denumeşte
.în această expresie Cartea sfântă. Aş
mai da şi alte exemple de consonanţă.
De exemplu, cuvântul ebraic nefesh,
„suflet” legat aproape exclusiv de viaţa
de pe pământ, „pentru că sângele este
nefesh”; tot astfel, la vechii beduini, în
lumea preislamică, sângele apare
câteodată cu denumirea de nafs (care
denumeşte ulterior doar sufletul).
Declarându-se gata să se lase
corectaţi, cu o toleranţă plină de
înţelepciune („Fie ca toate controversele
noastre să rămână vii. Fie ca la sfârşitul
vremurilor să îngropăm cu toţii securea,
iar învăţătura să prospere […]
Între timp, aşa cum spune o veche
zicală evreiască, vă rog să nu puneţi
totul la inimă. Nu este sănătos. Nu
sunt decât cuvinte”), autorii încheie
.acest minunat dialog deopotrivă
familiar, contradictoriu şi plin de
umor, cu o observaţie greu de
uitat: „Evreii nu au avut niciodată
un papă. Romancierului dintre noi îi
place să spună că nici nu ar fi putut
avea un papă. Pentru că, dacă am
avea unul, toată lumea l-ar bate (sau
ar bate-o) pe umăr, spunându-i că
bunica sa l-a cunoscut pe bunicul lui
în Plonsk sau la Casablanca. Cel mult
două grade de separare”.
Dacă nu doriţi să deveniţi savanţi,
studiind limba textelor sacre, şi
nici nu aveţi motive să învăţaţi varianta
ei modernă, citiţi totuşi această carte
scrisă accesibil şi cuceritor, despre
soarta cuvintelor. Veţi privi cu şi mai
mult respect strădania tuturor celor
care, scriind, au menirea să le păstreze
în viaţă.
