Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Cuvinte potrivite de Nicolae Manolescu

Livius Ciocârlie, Urmare şi sfârşit, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2016, 280 pag.

Din prudenţă, fiindcă ne aflăm în era plagiatului, declar de la început că titlul cronicii nu-mi aparţine. Arghezi, veţi zice. Ei bine, nu: îl reproduc de pe coperta a patra a cărţii recente a lui Livius Ciocârlie (Urmare şi sfârşit, Editura Tracus Arte, 2016): „Nu există titlu mai potrivit decât Cuvinte potrivite. Asta e literatura.”

De altfel, expresia apare şi în cuprinsul cărţii, voi reveni la ea, autorul găsind-o...potrivită pentru titlu. De ce a preferat alt titlu, ne spune tot el, de data asta, numai pe copertă: „Cartea de faţă încheie o serie lungă, prea lungă, de însemnări şi, foarte probabil, pune capăt scrisului meu. Motivul? Poate fi formulat într-o frază pe care mi-o repet de câte ori este cazul: ce-i prea mult e cam mult”. Livius Ciocârlie ne informează aşadar că se desparte de cuvintele potrivite care fac literatura. De fapt, că nu va mai scrie niciodată. O vorbă cunoscută spune că, în politică, nu există niciodată. Să existe în literatură? Nu demult, romancierul american Philip Roth îşi lua, oarecum asemănător, adio de la cititorii săi. Personal, depun mărturie că nu există: dovadă că, după 25 de ani, m-am reapucat de cronică literară, deşi am declarat, în repetate rânduri, că nu voi mai scrie niciodată. Am scris în trecut câteva cronici despre cărţile lui Livius Ciocârlie, pe care le-am citit totdeauna cu mare plăcere, şi mi-ar fi părut rău să n-o fac încă o dată, mai ales că e vorba de ultima (!) lui carte. N-am de gând s-o laud, ca un posibil imbold de a nu renunţa la singurul lucru pe care a ştiut să-l facă în viaţă (e declaraţia lui: „Am crezut totdeauna că cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să-ţi ocupi viaţa cu cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci”). Cel mult, să mă preumblu niţel prin paginile ei, ca să-i reamintesc de ce e în stare. Constat că şi-a luat o măsură de precauţie, alegând drept motto o frază din unul din scriitorii lui preferaţi, Henry de Montherlant: „Nimic, în critica literară, nu mi se pare mai greu de făcut decât un articol despre o carte alcătuită din asemenea [...] reflecţii discontinue, heteroclite şi, adeseori, contradictorii, care au fost scrise în răstimpul mai multor ani şi fără nici o idee preconcepută”. Montherlant n-a fost cronicar literar şi nu cunoaşte trucurile meseriei. Livius Ciocârlie şi-o fi închipuit că o să cad în cursă. Greşit! Cel mai uşor mi-a fost întotdeauna, când am scris cronică literară, să comentez astfel de jurnale compuse din fragmente aparent fără legătură: n-am avut nevoie să le citesc rând cu rând, le-am răsfoit, culegând stafidele din cozonac.

Şi acum să vorbim despre stafide. Sunt ani buni de când Livius Ciocârlie scrie aceeaşi carte: un jurnal lipsit de cronologie sau cu intervertiri de date, fragmentar, capricios, lăsat la voia întâmplării, chiar dacă rescris după un an, doi sau trei, altfel spus, nu chiar spontan, mai bine zis reluat, îndeosebi sub raport stilistic. „Jurnalul este rezultatul umorilor de moment. Plin cu de toate. Numai consecvenţă să nu-i ceri”, scrie autorul. Şi: „Când am o idee, o formulez cu grijă. O trec în computer. O recitesc. O şterg.” Şi încă: „Pentru Julien Green, scriem jurnal ca să oprim timpul. Zaciu crede altceva: avem nevoie de un confident şi de o armură ca să oprim timpul. Eu nu caut o cauză anume. Scriu ca să scriu...” Aşadar, nu de sinceritate e neapărat vorba. Există câteva momente de sinceritate în carte, când, cu alte cuvinte, autorul nu-şi relativizează observaţiile despre sine însuşi, ci se ia în serios. Dar ele sunt rare: „O mare parte din viaţă am trăit la polul nelinişte. Tensiunea de acasă, grijile, năpasta regimului, apăsarea şi ruşinea că nu reacţionam. Era un haos în care, în afară de vacanţe şi (de) momentele de răgaz, nu mai ştiam ce sentimente am. Acum trăim, cât o mai ţine, la polul tihnă.. Acum pot fi nu aşa cum sunt, căci şi în nelinişte tot eu eram; pot fi cum îmi doream să fiu.” Ideea pe care Livius Ciocârlie şi-o face despre jurnal este următoarea: „Nu-ţi trebuie nu ştiu ce imaginaţie, ce idei şi sentimente. Totul e să găseşti cuvintele ce ţi se cuvin.” Şi: „Sensuri ascunse, de adâncime, există, dar ele sunt elemente de construcţie, nu de filosofie”. Cuvinte potrivite, adică. Exemplul lui Cioran însuşi e scos la bătaie: dacă n-ar fi stilul magnific, n-ar fi mare lucru de capul lui.

Dacă e să numim o particularitate esenţială a stilului lui Livius Ciocârlie, ea este antifraza. Ironia şi, mai cu seamă, autoironia fac ravagii. De unde hazul superior intelectual al jurnalului, umorul care relativizează totul, indiferent că e vorba de alţii sau de autorul însuşi. Fiind vorba de alţii: „Aflu cu stupoare că la un Festival din Franţa se vor aduna o sută de poeţi. Aceştia ar trebui primiţi în ordinul benedictin. O sută de poeţi cu tot atâţia cititori. Ei înşişi, bineînţeles”. Fiind vorba de el însuşi, exemplele sunt nenumărate. Iată unul: „Semăn leit cu un prieten cu care, altfel, nu semăn deloc: la ce nu ne pricepem, nu ne pricepem nici un pic. Doar că eu nu pretind.” Acest mod de (auto)exprimare provine dintr-o modestie atât de mare, încât devine suspectă. Livius Ciocârlie se consideră pe sine un om leneş, lipsit de energie, pradă unei permanente lassitude. De unde tihna de care epoca actuală îi permite să se bucure. Ca şi cum ar avea nevoie de a fi întărit în convingerile pe care şi le-a făcut despre sine însuşi, apelează la citate, mai mult sau mai puţin, celebre. Cea mai consistentă parte a jurnalului se compune dintr-un astfel de dialog, peste mode şi timp, cu scriitorii care şi-au mărturisit înclinaţii moral-psihologice asemănătoare. Într-un mod subtil, toţi sunt folosiţi ca garanţi ai trăsăturilor de caracter sau ale firii adânci a scriitorului nostru. Lui Livius Ciocârlie îi place să se regăsească în vorbele altora. Ceea ce poate părea un hazard al lecturilor se dovedeşte, la o privire atentă, un pro domo sua. De exemplu: „Acum dau la Genette peste un citat din Cioran: «În grădina zoologică, toate animalele au o ţinută, în afară de maimuţă: se simte că omul nu e departe». În materie de pesimism, sunt servit”. E o formă originală de intertextualitate. Citatele, Livius Ciocârlie le face să vorbească în folosul lui. Există şi câteva „conspecte” ceva mai elaborate ale unor opere (Schopenhauer, Pleşu, Joyce, Huizinga, Călinescu şi alţii), dar a căror lectură constă tot în citate, considerate semnificative, însă nu neapărat pentru scriitorii şi operele în discuţie, cât pentru părerile despre sine şi despre literatură ale lui Livius Ciocârlie însuşi, a cărui proverbială modestie seamănă ca două picături de apă cu egocentrismul. Autorul jurnalului nu se consideră buricul târgului, fiind el agorafob declarat, dar, cu siguranţă, nu-i displace să vedem în el buricul literaturii de tip diaristic (ah, ce oribil cuvânt, inventat de Eugen Simion!). Livius Ciocârlie este un scriitor paradoxal: ţine, deşi zice că nu ţine, un jurnal, dar fără date de identificare zilnică, intim fără intimitate, pornind de la cărţi, deşi vorbeşte destul de mult despre viaţă, sceptic până în măduva textului, dar plin de un umor şi chiar de voioşie. L-am citit râzând deseori cu poftă. Dacă nu mă credeţi, citiţi-l! Vă asigur că, la fel ca în cazul însemnărilor pesimiste ale lui Cioran, nu vă va întrista câtuşi de puţin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara