Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
"Cuvinte poetice" de Rodica Zafiu


Studierea inventarelor caracteristice de termeni poetici sperie de obicei, pentru că e bănuită de intenţii normative sau practici reductive. Tradiţia eclectică şi slab normativă a culturii române a făcut ca în domeniul literar uzul să decidă, criteriile şi regulile rămînînd cel mai adesea neexplicite. Judecata de valoare a fost exprimată mai curînd în numele unor trăsături şi efecte globale (armonie, bun-gust, originalitate) decît al respectării ori al încălcării unor reguli punctuale. Iar limbajul poetic a fost mai adesea definit dintr-un punct de vedere general estetic (prin funcţie, efecte, figuri) şi mai rar inventariat la nivel lexical. Din perspectiva stilisticii funcţionale şi a poeticii structuraliste, "cuvintele poetice" nu existau: pentru că depindeau de uz (nu se puteau explica printr-o regulă de formare) şi de aspectul clişeizat al limbii (nu de creativitatea estetică). Şi totuşi, în ciuda antipatiei împărtăşite deopotrivă de poeţi şi de teoreticieni, conceptul de termen poetic e util pentru lingvistică şi pentru stilistica literară: tocmai pentru că reflectă uzuri fixate, deci cu consecinţe asupra evoluţiilor semantice şi asupra fundalului care dă nota specifică unor epoci şi curente literare. Ca rezultat al unor selecţii tematice (noţiuni fundamentale - timp, spaţiu, natură, sentimente), de registru stilistic (cuvinte arhaizante, populare) sau de formă (calităţi eufonice, sonoritate), anumite cuvinte s-au impus, în diferite perioade, ca termeni marcaţi de apartenenţa la un registru "poetic", înalt. Acesta e de altfel presupus ori de cîte ori se vorbeşte de "înnoirea limbajului poetic"; afirmaţia nu se întemeiază însă de obicei pe o descriere. în română, fazele succesive ale registrului "poetic" şi-au selectat elementele dintre cuvintele fondului de bază, dar mai ales dintre cuvintele populare, chiar dialectale; numeroase au fost arhaisme, nu puţine termeni religioşi; li s-au adăugat neologisme impuse de unele şcoli poetice (de pildă, de simbolism), preluate din registrul standard sau din alte limbaje sectoriale; în fine, lexicul vulgar şi argotic. Există un nucleu de cuvinte fundamentale pe care le vehiculează majoritatea şcolilor poetice şi zone semantice preferate de moda poetică a momentului: acestea nu ne interesează, atît timp cît nu rămîn marcate de uzul lor în poezie.
Cu firescul cu care atingea în treacăt subiectele complicate şi controversate, Sextil Puşcariu ilustra, în Limba română, în capitolul despre eufonie, distincţia stilistică: "între cuvintele unei limbi, unele sunt mai "poetice" decât altele. Astfel, dor, codru, cuib, plai... trec de cuvinte pline de farmec - şi romanticii făceau des uz de ele - altele ca brânză, cârcă, târnăcop, şpriţ... sunt "nepoetice"" (ediţia a II-a, 1976, p. 86). Dintre lingviştii români, G. Ivănescu pare a fi fost cel mai decis - şi deschis polemic - susţinător al necesităţii de a studia "termenii poetici nefiguraţi". Inventare centrate asupra unor autori şi epoci au vizat mai ales clişeele limbajului romantic: dalb, dulce, aprig, duios, tainic, suspin, zefir, filomelă, amor etc. Stilisticienii care s-au ocupat de limbajul poeziei româneşti au consemnat de obicei tacit inventarele nefigurate, insistînd mai curînd asupra limbajului figurat; studiile Mihaelei Mancaş, de exemplu, sînt centrate asupra unor fenomene retorice indiscutabil mai complexe şi mai interesante din punctul de vedere al literaturii.
Un articol din 1983 al Magdalenei Vulpe aducea exemple convingătoare pentru existenţa termenilor poetici în limbajul popular, demonstrînd cît de dificilă este etichetarea stilistică a cuvintelor şi cît de importantă investigarea circulaţiei lor reale. Cuvinte care pentru vorbitorii culţi apar ca marcate popular, pentru că au fost cunoscute prin intermediul textelor folclorice, nu sînt automat înţelese de vorbitorii din mediul popular. Şi datorită diferenţelor regionale, unele sînt atribuite sferei stilistice literare (cîntece, basme), dar, nefiind folosite în vorbirea de zi cu zi, rămîn - în mod surprinzător - cu o accepţie foarte vagă. în anchetele dialectale din Oltenia şi Muntenia, un cuvînt netransparent pentru vorbitori se arată a fi chiar banalul codru : ""se zice de ăia, de basme, a fugit în codru" (dar informatorul nu poate preciza sensul)"; "e reţinut de la cîntecele eştea, după mine ar însemna un cuvînt de voioşie".
Pentru lingvist e însă interesant ce s-a întîmplat cu termenii "poetici" dincolo de uzul lor specific: decăzuţi şi ironizaţi, sau rezistenţi şi refolosiţi. Destule "cuvinte poetice" au intrat, de pildă, în limbajul politic totalitar, în stilul "înalt" al discursurilor omagiale: prinos, a făuri, ctitor, meleaguri. Consecvent tradiţiei teoretice româneşti şi deciziei lexicografice de a nu risca în indicarea registrului, DEX-ul nu oferă aproape nimic pentru identificarea conotaţiilor şi uzului acestor cuvinte. Filomelă apare ca "învechit", dar dalb nu are nici un semnal (cu riscul de a-l vedea preluat ca atare în dicţionarele bilingve); tărîm e (discutabil) "popular şi familiar", iar meleag şi duios nu au nici un fel de indicaţii. Or, pentru o descriere lexico-semantică şi stilistică a limbii române actuale modul cum se folosesc aceste cuvinte nu e deloc neimportant.