Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem,
Editura Tracus Arte, 2013.

Se împlinesc – ce straniu – unsprezece ani de când Dan Sociu a debutat cu Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002). Se pare că s-a scurs aproape o viaţă sau mai multe vieţi, în care Dan Sociu, pe lângă romane, a mai publicat trei volume de versuri, Cântece eXcesive, Pavor nocturn şi Poezii naive şi sentimentale, toate, bine primite de critică şi de public. Din diverse motive, care ţin de vieţile scurse între timp, s-a întâmplat că nu am scris decât despre volumul său de debut (Poetul, ca o vietate înfricoşată parcă era titlul acelui text entuziast), dar, poate mai semnificativ decât o cronică, mărturisesc că îmi amintesc cu precizie momentele lecturilor din volumele ulterioare... Ca să citez din ultimul său volum, Vino cu mine ştiu exact unde mergem: „E interesant cum ne începem poveştile cu o descriere a vremii/ ca şi cum am fi înţeles că primul lucru de spus despre noi/ e că plouă, ninge, bate vântul sau nu.” Şi eu îmi amintesc că atunci când citeam Pavor nocturn eram în parc cu copiii, şi era o seară (de primăvară? de toamnă?) cu o lumină crudă, ireală. Cu un ochi după copii, cu altul după Sociu din carte, de atunci un anumit loc de joacă din parcul IOR îmi aminteşte de crocodili (căutaţi în Pavor nocturn, în poemele dinspre sfârşit, sunt două versuri cumplite, despre spaima care te târăşte să te devore în culcuşurile ei aidoma crocodililor...).
Dincolo de mizerabilismul lui, întâi adolescentin, apoi douămiist, apoi poate trendy etc., Sociu a fost la început un poet fundamental liric, în linie moldoveană, ar zice un istoric literar. Dar cu siguranţă nu mai e. Vietatea înfricoşată de la douăzeci de ani s-a transformat într-un fel de mecanism amorf prin care realitatea se vede aşa cum e, fără semnificaţie, bruiată, fragmentată, anostă, opacă. Mecanismul acesta amorf este o subiectivitate, este Sociu (spun „Sociu”, pentru că poetul însuşi a practicat biografismul), dar un Sociu fără identitate personală, înstrăinat de sine, obiectivat, pus la rece. Fără emoţie, dar şi fără durere. Poate e şi un mecanism de autoapărare. Poate că aşa arată acum lumea şi aşa amintirile noastre cu ea, ca un buletin meteo: „Experţii sunt din ce în ce mai convinşi/ că sediul memoriei nu e în creier, că amintirile sunt stocate în mişcările norilor/ în curenţii de aer, în vaporii de apă şi în furtunile solare.// Mai mult, amintirile sunt produse de meteorologie/ după legi şi în scopuri obscure, dacă e să credem în scopuri şi legi/ într-un domeniu unde, ca să fac şi o glumă, suntem cam în ceaţă.// Fiecare moment e creat de ploaie sau de vremea senină, pas cu pas, în detaliu./ Astăzi sunt 28 de grade în Bucureşti, cerul e parţial noros şi astfel cămaşa mea roşie/ e deschisă la toţi nasturii, stau pe canapea şi mă prefac că mă uit la campionatul de patinaj./”
Este greu de comentat poetica aceasta nouă, ca formulă (nu ca intenţie) a lui Dan Sociu. Este o poezie stranie, greu de înţeles, poate nu este pentru a fi înţeleasă şi cu atât mai puţin pentru a fi comentată. Cu siguranţă este vorba despre căutarea unui limbaj nou, pentru a exprima un adevăr nou sau mai exact noua lipsă de adevăr a existenţei şi a individului. Versurile sunt foarte lungi, poemele sunt lungi, este un fel de prozaism, de suflu epic, dar foarte departe de acela douămiist, biografist. Mai abstractizat, de laborator, de monitor, voit artificial, dar nu în sens livresc. În orice caz, Dan Sociu este în căutarea unui limbaj fără tradiţie la noi, poate insipirat de Seamus Heaney şi de poeticile anglo-americane ale ultimilor cincizeci de ani. Abia ultimul text al volumului, cred că singurul cu versuri mai scurte, dezvăluie dimensiunea nostalgică a cruzimii acestei viziuni obiectivate şi a acestui limbaj rece: „Nu există emoţii/ pentru ce simt acum/ parcă ducem împreună/ copilul beat la şcoală.// Căutăm copilul prin ceaţă/ şi-l căutăm prin zăpadă/ şi din când în când pe monitor/ pâlpâie câte o inimioară sonoră.// dacă stai să le-asculţi şi eu stau/ dacă le pui cap la cap/ până la sfârşit se adună o/ mică melodie chinezească.” Acesta să fie noul lirism al amintirii – refacerea micii melodii chinezeşti, a unei fericiri, emoţii de second hand, pierdute şi aceea?