Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Cum! Vă place? de Cosmin Ciotloş


Şi să am totul la dispoziţia mea ş...ţ Sunt aproape majoră. Îmi place frumosul, îmi place riscul, aventura, viaţa". Exact aşa se exprimă un personaj de la sfârşitul secolului al XVI-lea, din antologia de piese istorice a lui Paul Everac (Naţia în perindări tragice, Editura Semne, 2004). Alvisia, iubita moartă a paharnicului Stroe, căruia-i va apărea în mai toate halucinaţiile, pare a fi o sufragetă. Fără ca autorul s-o vrea, nici măcar sub larga umbrelă a ironiei recuperatoare postmoderniste. Nu avem altceva decât o mostră de incongruenţă ideologică frapantă. Lasă că lingvistic nu are ce căuta între arhaisme convenţionale şi stereotipii glorificatoare (perindări, osânde, ceasul izbânzii de apoi, chintesenţa neamului etc.) de care textul e plin, lasă că Petru Cercel e resimţit în epocă drept un Renascentist, aşa cum nici Lorenzo de Medici nu fusese. Pe parcursul celor şase piese care acoperă patru secole şi mai bine, personaje ca Miron Costin, Brâncoveanu, Stolnicul Cantacuzino sunt reduse sistematic la elementul esenţial al mitificării lor. Se comportă aşa cum ar fi fost de aşteptat, dar vorbesc cum nimănui nu i-ar fi trecut prin minte: "Cu înfocarea de pe pământ mai sporeşte şi acolo combustibilul", spune Petru Cercel unui boier care e "băiat gigea" (sic!). Colocvialitatea aceasta e inadecvată şi tragediei, şi perioadei, şi - paradoxal - umorului. Pentru că, lucru ciudat, în puzderia de formulări lejere, sunt pagini întregi de dialoguri care curg nemotivat şi neatractiv, nici măcar ca lianţi. Cât e naturaleţe a personajelor şi cât logoree a indivizilor (implicit, grafomanie) e sesizabil cu ochiul liber.

Concertino, ultima dintre piese, se petrece într-o Bancă de stat în care funcţionarii sunt mai preocupaţi să-şi ducă la capăt calculele contabile decât să comunice. Tocmai aici, şi tocmai acum, apare psihedelic (şi ilariant, oricât ne recomandă didascalia să privim scena firesc) un războinic din secolul al XVII-lea pentru a reînnoda o poveste de dragoste. Mai departe nu contează ce se întâmplă (deşi nu se-ntâmplă nimic lămuritor).

O singură dramă e axată pe un personaj ale cărui replici au o anumită expresivitate (Iancu la Hălmagiu) tezistă până dincolo de limită. Ca în Eminescu, Avram Iancu e alienat. Sau, mai curând, ca în Shakespeare. Ajuns la Hălmagiu, revoluţionarul ardelean e primit de moţi ca un Mesia. I se dăruieşte mâncare şi băutură, deşi e de tot apatic, afectând hamletian: "Părinte, sfinţeşte tot ce poţi sfinţi cât îi vremea, că şi-aşa vine diavolul şi le ia înapoi". Un patetism naţionalist rezultă din melanjul acesta. Nimic mai mult.

Nici unul dintre reproşurile de până acum nu ţine de vreo idiosincrasie globală, aşa cum în anexă (Cronică) Paul Everac încerca să anticipeze (şi să motiveze). Eventualele reticenţe ale cititorului erau puse, acolo, pe seama unei lecturi indispuse. Sursele pauşale ale acestei lecturi decurgeau, în principal, din "incapacitatea de a aborda asemenea texte în adâncimea lor substanţială, ci în limbajul exhibiţionist sau parodic al postmodernismului". Adversarii declaraţi de Everac sunt, din câte se vede, enormi, conjuncturali şi difuzi. Ca şi aliaţii autoproclamaţi: patru dintre piese sunt "monumentale", personajele istorice sunt din galeria "înaltă" a eroicului, victima perindărilor tragice e însăşi Naţia. Până să se ajungă însă la criterii "tari", la discuţii despre postmodernism şi globalizare, despre sfârşitul Istoriei, ar mai fi mult. Cât de mult o arată cu asupra de măsură cazurile de mai sus. Nu tema (pe care Paul Everac o foloseşte ca fals cal de bătaie al criticii), cât contextul e viciat la nivelul acestor argumente. Cu o singură excepţie, piesele sunt datate înainte de 1989, în plină mobilizare pentru proiectul Marii Epopei Naţionale, iar dispunerea lor în sensul unei cronologii evenimenţiale, şi nu într-o ordine literară, a scrierii lor, nu mai poate fi inocentă.

Adâncimea la care se referă autorul e în subtext şi în pretext una shakespeariană şi faptul e în afara dubiului dacă urmărim prezenţa "umbrelor" - actanţi. Ostentativ şi indiscret (nu ca la autorul lui Hamlet), morţii sunt puşi pe scenă lângă vii. Ba mai mult, în Costandineştii, unii vii se prefac morţi, iar alţii (Brâncoveanu şi Constantin Cantemir) sunt când fantome, când fantoşe, rostind în paralel, unul în Muntenia, celălalt în Moldova, aceleaşi vorbe. O aceeaşi lipsă de gust care face şi ca pasajele picante să alunece, nu rar, în trivialitate.

Una peste alta, trist (nu tragic) rămâne că, în cei treizeci de ani de la scrierea lor, piesele reunite, acum, sub copertele Naţiei în perindări tragice, nu au fost supuse unui examen critic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara