Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
Cum se scrie un roman (III) (tăieturi din jurnal) de Ioana Pârvulescu


6 dec., miercuri 2009

Azi-noapte mi-a îngheţat capul mai mult ca până acum. A venit iarna-iarnă, cu viscol şi frig - şi eu tot fără centrală. Mai am şi plăcerea telefoanelor la firma cu pricina. Şi alte plăceri - nu le mai pomenesc. Pomenesc numai de un foc cu lemne care arde şi încălzeşte în romanul meu. Deocamdată doar la el mă încălzesc şi eu.

vineri 18 dec.

Nu-mi vine să cred, am dormit 11 ore. Poate şi pentru că afară a nins. Azi, la Cărtureşti, îmi lansez romanul, care „începe" azi şi mâine. Azi, adică vineri, mâine, adică 19 decembrie. Va fi cam complicat pentru mine, care trebuie să mă pregătesc fără apă caldă curentă. Sunt nămeţi, ninge-ntruna şi nu ştiu cum vor ajunge oamenii la lansare, deşi zăpada ar putea, ar trebui să-i bucure. Oare ştim să ne bucurăm de nimicuri, ca să nu spun de mofturi, ca ei? Răspunsul simplu: nici pomeneală!

sâmbătă 19 dec.

[...] Ieri, interior, m-am simţit tot timpul vinovată: că am scos oamenii din casă pe zăpadă, că am fost singura care dormisem bine, că au făcut sacrificii să vină etc. Să ne înţelegem, nimeni din cei prezenţi n-a părut supărat sau posac. Dar eu tot m-am simţit prost - atât de complicaţi suntem!

*

Să iei temperatura cărţilor din bibliotecă. De pildă Cincinat Pavelescu, de care stă sprijinit acum termometrul, are 17° C, cu caloriferul electric care e-ncins de azi-dimineaţă. Mă gândeam că oamenii viitorului ar putea să inventeze ceva util: să-şi cumpere căldură de la magazinul din colţ. Să spui: „ - Dati-mi un sfert de kil de căldură. - Cum o doriţi, feliată sau bucată? - Bucată! - O consumaţi aici sau la pachet? - La pachet, vă rog!"

25 ian. 2010, luni dimineaţă

Ger grozav, şi-aici, şi la Braşov, unde am fost câteva zile. Dar bucuria unei case calde, cu beneficiile secolului 21 - incomparabilă. Aşa că-mi dă mâna să fac bilanţul personajelor mele care le-au plăcut cel mai mult prietenilor şi cunoscuţilor, de două luni încoace. Mai întâi celor care m-au lansat: lui Vlad Z., timpul, lui G.L., Iulia şi Nicu (adică invers). Gabrielei Creţia, generalul Algiu (cu care, mi-a mărturisit, şi-ar petrece viaţa, ceea ce, i-am zis, arată gust şi multă cunoaştere de oameni), lui Dan C., categoric Iulia, lui Andrei Cornea, Dan Creţu, în care a văzut o schiţă de Mîşkin, un tip care nu ştie pe ce lume se află şi care e bun şi aerian, dnei D., Costache Boerescu. Îmi place împrietenirea asta cu personajele, un amestec al literaturii în viaţa personală. E o bucurie pe care numai autorii de proză o au şi pe care eu n-o ştiam până acum, pe pielea mea.

duminică 7 februarie, seara

[...] Am o revelaţie: mari tâmpiţi suntem noi, ăştia, care scriem şi publicăm. Pentru că întotdeauna, în cine ştie ce viitor, vor fi oameni care se vor agăţa aiurea de o idee sau de-o frază, o vor scoate din context, ne vor vedea cum vor vrea ei şi ne vor răstălmăci etc. Ce bună e liniştea de după moarte a celor care n-au scris, în raport cu bieţii scriitori. E drept că pot privi şi partea plină a paharului, dar...

17 febr., miercuri seara

Sunt atâtea de zis că nu mai zic nimic.

28 febr., duminică dimineaţa

Cineva mi-a spus că i-ar fi plăcut să am şi un mare personaj negativ în cartea mea, nu numai mici ticăloşi. Or, îl am, dar nu l-a văzut: e moartea. Sau poate că are dreptate, poate că moartea e un personaj pozitiv? Care deschide lumi?

luni 29 martie, duppă-masă

„Primeşte cu simplitate tot ce ţi se întâmplă". Iată o bună deviză, în viaţă (eu am totuşi alta). E mottoul unui film al fraţilor Cohen. A Serious Man.

joi 1 apr. - Joia Mare

Acum două zile am văzut un tip, la Angst, furând un chewing-gum. Văzând că l-am văzut, mi-a făcut cu ochiul. N-am ştiut ce să fac, aşa că n-am făcut nimic. Era un tinerel atât de slab, încât părea că se hrăneşte numai cu gumă de mestecat. Ieri, plimbare minunată în Herăstrău. Iarbă proaspătă, culoare intensă, violete (unele albe, altele roz -ceea ce e o contradicţie în termeni), brânduşe, portulace, sălcii înverzite tandru şi câteva veveriţe uşoare ca fulgul şi de o rapiditate de glonte, păsări în concert, în fine, viaţă. Nu e de mirare că pe vremuri cărţile şi dragostea începeau primăvara. La mine cartea cu dragostea ei cu tot a ieşit din canon, a început în plină iarnă. În anul 1897 spre 1898 a fost însă una dintre cele mai blânde ierni de care îşi aminteau bucureştenii.
8 aprilie, noaptea

N-am dat nimănui vreo palmă. La o adică nici n-aş şti prea bine s-o fac.

vineri 23 aprilie, Sf. Gheorghe

Pe vremuri îţi luai casa în spinare şi te mutai în locuinţa de vară. [... ]

Mă preocupă tot mai mult binele, copilul vitreg al omenirii de azi. Cred că timpurile se deosebesc prin felul în care pun miza: unele pe rău (ca azi), altele pe bine (ca ieri sau mai bine zis alaltăieri). Binele e mai complex şi mai greu de cunoscut decât răul, asta e limpede, deşi toţi vor să scoată răul „la iveală". Dar cine scoate binele „la iveală", din ascunzişurile lui? Nimeni! Binele e Garabombo invizibilul.

Cât despre rău, e ca beţia. Adică după ce beau toată sticla cu rău, unii devin mai buni, mai deschişi, iar din alţii iese monstrul la iveală, literalmente se otrăvesc.

duminică

Am auzit cea mai frumoasă definiţie a istoriei omenirii: o poveste de dragoste între om şi Dumnezeu. O dragoste cu năbădăi, s-ar putea adăuga.

maiţi 18 mai

Ieri am venit de la Braşov, de data asta cu maşina, ceea ce m-a scutit de odiosul tren. Azi, timp de o jumătate de oră am fost vioaie şi în toate puterile. Am asemenea momente, când mă simt odihnită, cam de 3-4 ori pe an. Atunci mă cred în stare de orice, sunt gata să-mi schiţez toate cărţile nescrise dintr-un suflu, başca articolele pe-un an înainte. Dar abia apuc să fac în minte planuri măreţe că gata, se insinuează oboseala mea cea de toate zilele, ideile se întunecă şi cărţile se îndepărtează, pâş-pâş. Şi nu mai vreau nimic, decât o nesfârşită vacanţă. O vacanţă de moarte.

august

Îmi plac la nebunie documentarele despre corpul omenesc văzut ca un miracol de mecanisme, ca o fabuloasă uzină, ca un cosmos ingineresc de nedescris. Tocmai am văzut un film din ăsta, pe Discovery Science. Arăta că fiecare om deţine puteri neştiute, de semizeu sau de erou, dar le poate folosi numai în situaţii-limită. Şi ce mi-a plăcut îndeosebi: în momentele astea, de concentrare fizică specială (unul a fugit de furia unei explozii mai repede ca un cal de curse), după ce-ţi consumi combustibilul energetic normal, treci, comuţi pe combustibilul neconvenţional: te mănânci pe tine! „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el". Aşa era un tip care a traversat Canalul Mânecii înot şi care, după ce n-a mai avut puteri, a comutat şi-a început să-şi consume propria grăsime. E limpede că aşa fac scriitorii în momentele când traversează înot propria carte: îşi consumă toată grăsimea spirituală. Apoi e nevoie de timp, să se îngraşe la loc, ca să aibă ce consuma din ei la viitoarea carte.