Fals tratat de mitologie
pentru alchimişti
În anul 1617 apărea în Germania,
la celebra editură de Bry, unul din
cele mai ciudate şi mai controversate
tratate din istoria literaturii alchimice:
Atalata fugiens – cu subtitlul: Embleme
noi despre secretele naturii alchimice.
Autorul, filosoful şi doctorul Michael
Maier, era un fost membru al cercului
de studii oculte de pe lângă curtea
imperială din Praga a împăratului
Rudolf al II-lea. Teoria sa hermetică,
expusă deja în Arcana Arcanissima
(1614), pornea de la premiza că
alchimistul trebuie să fie înainte de
toate un bun hermeneut al miturilor
antice, căci sub vălul de falsitate al
fabulelor despre zei se ascunde toată
învăţătura alchimică a egiptenilor,
miturile nefiind decât arcanele
hermetice pe care antichitatea ni
le-a transmis sub vălul de falsitate
al poeziei, „romanii de la greci, grecii
de la egipteni, egiptenii de rând de
la clasa sacerdotală, sacerdoţii de
la Vulcan şi Mercur, Osiris şi Isis, sub
ale căror false şi aurite nume au fost
împrumutate sacrificii şi rituri ce
păstrează o cu totul altă semnificaţie”i.
O astfel de arcană hermeto-mitică
este chiar titlul cărţii, care trimite la
mitul Atalantei, nimfa cea iute de
picior (fugax) din care Maier face o
frumoasă metaforă despre arta chimică,
despre „această chimie pe care nimeni
nu o poate vedea, poate doar ca o
cârtiţă oarbă..., (căci) virgină este
materia noastră regală, subiect al
multor mărturii, dar mereu pe fugă
şi cu aripi la picioare, care sunt chiar
încălţămintea lui Mercur”ii. În întrecerea
Atalantei cu Hippomenes, relatată
de Ovidius în Metamoroze (X, 560-
707), Maier vede o ilustrare a
alchimistului, singurul care poate
„prinde” alunecoasele secrete ale
naturii. Cât priveşte cele trei mere
de aur (aurea poma) cu care a fost
oprită din alergare nimfa de vicleanul
ei competitor/peţitor, acestea nu ar
fi decât cele trei principii active:
mercurul, sulful şi sarea, cu care
alchimistul fixează materia prima.
În mitul Atalantei zac ascunse
şi alte mistere, aduse pe pagina de
titlu a tratatului lui Maier sub forma
unor arcane grafice care încă aşteaptă
o interpretatio esoterica. Vedem aici
grădina Hesperidelor, cu celebrele
mere de aur şi cele trei nimfe: Ægle,
Arethusa şi Hesperethusa. Sunt fiicele
lui Hesperus, un lexem care trimite
prin lat. vesper, la Mercur, steaua
înserării, fratele vitreg al lui Phosphorus
(steaua dimineţii), cel tradus de Sf.
Ieronim ca Lucifer. Nu lipseşte din
grădina cu merele de aur nici Ladon,
balaurul (draco) pe care Cicero îl
numeşte „gardianul comorii” (Div.,
2, 66), spre extazul partizanilor teoriei
mitologizante a alchimiei, căci merele
de aur ilustrează comoara alchimiei,
pe care doar alchimistul era chemat
să o afle. Iată de ce Maier face din
Hercules, eroul care l-a răpus pe
Ladon şi a furat merele de aur, un
simbol al alchimistului, al „laboriosului
artizan, sau iscoditor al acestei medicine
(Hercules... laboriosum artificem, vel
hujus medicinae indigatore)”iii. Iar
pomul din care Hercules a furat cele
trei mere de aur simbolizează arborele
filosofic, a cărui proiecţie alchimică
este în Paradisul creştin acel lignum
vitæ despre care se spune în Apocalipsă
(22, 1-2), alimentând visul alchimiştilor,
că face fructe „pentru vindecarea
tuturor oamenilor (ad sanitatem
gentium)”.
Comentând stilul mitologizand al
alchimiei lui Maier, un bun cunoscător
al literaturii alchimice a spus, disimulat
sub anagrama James Hasolles (Elias
Ashmole), că apelul la mitologie nu
s-a vrut decât o formă de ascundere
a vechilor reţete, o continuare a
„felului învăluit în care cei vechi au
înţeles să ne vorbească despre acest
subiect, care este departe de cărarea
obişnuită a Discursului, fiind ei
constrânşi (de greutatea şi măreţia
secretului) să inventeze un fel
ocult de exprimare prin Enigme,
Metafore, Parabole şi Figuri”iv. Vorbind
de acest mod figurativ de redare a
proceselor alchimice, un alt contemporan
al lui Maier, ascuns sub pseudonimul
(devenit celebru) de Basilius Valentinus,
scrie într-unul din tratatele sale
alchimice că „am arătat toată opera
prin figuri, la fel cum au făcut filosofii
antici Maeştrilor, dar mai clar (căci
nu am nimic de ascuns) decât alţii.
Dacă alungi întunericul ignoranţei
şi eşti gata să vezi dincolo de aparenţe
(clairvayant) cu ochii înţelegerii, cu
siguranţă vei găsi o Piatră preţioasă
mult căutată, şi pe care puţini au
găsit-o, căci e ca şi când ţi-am numit
aici toată materia, şi ţi-am demonstrat
suficient începutul, mijlocul şi finalul
operei”v.
Suprapunerea acestui voal
mitologizant peste figurile filosofiei
hermetice, considerate deja hieroglife
greu de înţeles, a adâncit misterul
celor 50 de emblemata care compun
Atalanta fugiens, hermeneuţii
declarându-se neputincioşi în faţa
acestor arcane grafice care promit,
cum spune Maier, că „Spiritul va găsi
aici lucruri preţioase,/ Comorile
universului, remedii care salvează”.
Executate de celebrul gravor
Mattheus Merian, enigmele grafice
au fost însoţite de câteva versuri
(epigramma), de o metaforă muzicală
pe trei voci (fugis musicalibus trium
vocum) şi de un discurs explicativ,
care toate mai mult încurcă decât
clarifică. A rezultat un fel de prezentare
multimedia, un discurs plurivalent
menit – cum spune şi Maier pe pagina
de titlu – „să fie văzut, citit, meditat,
înţeles, judecat, cântat şi ascultat cu
deosebită plăcere”.
Dincolo însă de plăcerea (jucunditate)
imediată a discursului, tratatul lui
Maier disimulează un vechi reţetar
alchimic, importante chei ale naturii
hermetice regăsindu-se, cum spune
Ashmole, în detaliile acestor desene.
Căci sintaxa misterului nu ţine,
mai spune elevul alchimiei, de
„compoziţia silabelor sau a literelor,
ci de Forme, Figuri şi Personaje”vi.
Tot Ashmole mai precizează în a sa
Arcanum, sau Marele Secret al filosofiei
hermetice (1650), cu referire directă
la „rarele Embleme ale celui mai
învăţat şdintre alchimiştiţ Michael
Maierus”, că „figurile enigmatice
(aenigmaticall figures)” ale alchimistului
german au dat „o nouă perspectivă
asupra adevărurilor spuse demult,
aducându-le mai aproape de noi,
ca şi când ar fi sub ochii noştri, şi
făcându-le astfel perfect vizibile”vii.
Într-adevăr, arcanele grafice care
compun Atalanta fugiens (fugiens
însemnând ‘care fuge’, dar şi ‘care
scapă vederii, înţelegerii’) au fost
înainte de toate o revoluţie în limbajul
alchimic. Aducerea „hieroglifelor
greco-egiptene (hieroglyphica aegyptiograeca)” din fundalul mitologiei până
în primplanul alchimiei arată nevoia
de specializare a limbajului ştiinţific,
surprins aici în trecerea lui de la
fabula mitologică la emblema alchimică,
de la parabola poetică, la simbolul
alchimic.
O întâlnire fierbinte
cu fecioara Albifica
Convins că sub himerele mitologiei
zac îngropate vechi reţete şi procedee
chimice, vă propun să dăm la o parte
seducătorul adstrat mitologic, la care
se opresc, de regulă, toţi interpreţii,
şi să privim emblemele lui Maier
ca pe un simplu reţetar chimic. Ca
exemplu, iată Emblema XX, intitulată
„Natura învaţă natura să învingă focul
(Naturam natura docet, debellet ut
ignem)”. Misterul pe care îl are de
rezolvat oricine priveşte această
gravură este legat de cele două
personaje, cavalerul şi fecioara, care
se pregătesc să intre împreună în
foc. Să nu uităm, pe vremea lui Maier,
alchimiştii nu aveau la îndemână
formule sau reacţii chimice, nici măcar
teoria acido-bazică după care se
împart azi substanţele, o teorie
descoperită abia în 1680 de Nicolas
Lémery. Tot ce aveau alchimiştii era
observaţia de culoare, formă şi gust,
la care se adăuga (facultativ) analogia
mitologizantă furnizată de poeţii
antici.
Atenţi la detaliile grafice, cum ne
învaţă Elias Ashmol, nu putem scăpa
în stânga imaginii drumul care coboară
de la munte şi trece peste o apă, semn
că cele două personaje sunt minereuri
scoase din munte, acolo unde forme
de case săpate în stâncă sugerează
că aici este casa lor. Simbolic este
şi faptul că drumul trece peste o apă
pe un pod de lemnn acoperit, arătând
că cele două minereuri au fost în
prealabil spălate şi mărunţite, căci
orice greutate (lat., pondus) depinde
şi etimologic de podul (pons) peste
care este trecută. Cât despre cunoaşterea
mineritului, Maier s-a exprimat ades,
arătând că un bun alchimist trebuie
să aibă nu doar solide cunoştinţe din domeniul artelor liberale, dar şi noţiuni
de minerit şi de metalurgie.
În Discursul care însoţeşte Emblema
XX, Maier numeşte cele două personaje:
„neprihănita fecioară Albifica, mai
numită şi Beia sau Blanca”, iar pe
cavalerul în armură „servitorul cel
roşu unit cu mama sa într-o mirositoare
căsătorie, şi din care se va naşte
un descendent mult mai nobil decât
părinţii săi (Hic est servus ille rubeus,
que matris sue odoriferae matrimonio
conjuncitur, et ex illa generat parentibus
suis longem nobiliorem progeniem)”viii.
Un al treilea personaj este chiar focul,
pe care Maier îl numeşte în Epigrama
XX „flacăra ce devoră totul ca un
Dragon (Flamma vorat quae cuncta,
velut Draco)”, ca o trimitere la toate
miturile şi legendele despre fecioara
scăpată din ghearele balaurului de
un inimos cavaler.
Pentru a afla natura chimică a
fecioarei Albifica, aici în rol de prima
materia, vom apela la un alt practician
al alchimiei, Isaac Newton, care
dovedeşte în Index chemicus ordinatus
(168?)ix că a cercetat atent tratatul
lui Maier. Sub voce ‘Albifica Luna’,
Newton trimite la George Ripley şi
la a sa Liber de Mercurio et lapide
philosophorum x, celebrul tratat alchimic
intrat în Theatrum Chemicum III
(1602). Aicixi, Ripley detaliază procesul
alchimc dintre un „om roşu” (hominem
rubeum) şi o „strălucitoare femeie
al cărui nume este Albifica (mulierem
candidam, qui nomen est Albifica)”,
în urma căruia se obţine „un singur
amestec, în care tu cu adevărat ai
Mercurium Philosophorum”. Mai
mult, Ripley precizează aici că acest
hominem rubeum este chiar magnesia
nostra, care, în jargonul chimiei
moderne, este oxidul de magneziu.
Magnesia a fost folosită din vechi
timpuri în metalurgie ca fondant, sub
forma dolomitului adus din Munţii
Dolomiţi, de culoare alb-cenuşie
cu irizaţii roşiatice datorită oxidului
de fier. Mineralul care conţine 18%
MgO şi 30% CaO ajută la separarea
sterilului de topitura metalică prin
formarea unei zguri fluide, scăzând
totodată punctul de topire al amestecului
şi protejând astfel metalul rezultat
de temperaturile înalte care îl pot
oxida. Exact aşa cum încearcă să
explice Maier în limbajul alchimic al
secolului al XVII-lea, când spune
că „o natură ţine, păstrează şi apără
în foc o altă natură, aşa cum le este
cunoscut celor care rafinează metale”xii.
Faptul că întreg procesul i-a părut
lui Maier „o mirositoare căsătorie,
din care se va naşte un descendent
mult mai nobil decât părinţii săi”, nu
este decât o clară trimitere la compoziţia
Albificăi, care trebuie să fi fost o
sulfură metalică ce degajă în timpul
procesului de oxido-reducere la cald
un venenosus vapor, care este anhidrida
sulfurică. Strălucitoarea pirită (sulfură
de fier sau de cupru) conţine importante
urme de aur şi de argint, metale „mai
nobile decât părinţii săi” care pot fi
separate sub formă unui aliaj complex
prin arderea supravegheată a piritei
în prezenţa unui oxid (de magneziu
sau de mangan) pe post de fondant.
Acesta ar fi tot procesul alchimic
pe care Maier a vrut să ni-l ilustreze
cu Emblema XX din a sa Atalanta
fugiens. Este un proces metalurgic
simplu, dar care nu a putut fi ilustrat
de alchimist decât cu referiri mitice
care mai mult complică decât limpezesc:
„...Şi fiindcă, în problemele metalelor
şi ale filosofiei, o natură ţine, păstrează
şi apără în foc o altă natură, aşa cum
le este cunoscut celor care rafinează
metale şi experiementează, cunoscuţi
ca adevăraţi maeştri ai lucrurilor
naturale, fierul, precum argintul şi
aurul, fiind încă foarte delicat şi
spiritual, se combină cu Cadmiul,
Arseniul şi cu hrăpăreţul, devoratorul
Antimoniu, devenind adesea foarte
folositor, căci le aduce la lumină,
asemeni mânilor care moşesc, atunci
când este amestecat cu mineralele
care sunt arse în focul furnalelor.
În acelaşi fel, când însăşi fierul trebuie
să fie preschimbat în oţel, el este
salvat de la ardere de nişte pietre
albe care se găsesc pe ţărmul mării...
Prin urmare, aceasta este natura care
învaţă o altă natură cum să lupte
împotriva focului şi cum să fie mai
puţin afectată de foc; ea este profesoara
care îşi instruieşte eleva, şi dacă
priveşti mai atent, este regina care
stăpâneşte forja (regina reges subjectam)
şi care este fiica renumitei sale mame.
Acesta este servitorul cel roşu unit
cu mama sa într-o mirositoare căsătorie,
şi din care se va naşte un descendent
mult mai nobil decât părinţii săi.
Acesta este Pyrus, fiul lui Ahile,
tânărul cu păr roşu, veşminte de aur,
ochi negri şi picioare albe. Este cavalerul
înarmat cu sabie şi scut contra
balaurului, din fălcile căruia va salva
pe neprihănita fecioară Albifica, mai
numită şi Beia sau Blanca. Acesta
este ucigaşul de monştri Hercules,
cel care a salvat-o pe Hesione, fiica
lui Laomedon, de monstrul marin
căruia i-a fost oferită. Este acel Perseus
care, arătând capul Meduzei, a apărato pe Andromeda, fiica Cassiopeei
şi a lui Cepheus, regele etiopienilor,
de un monstru marin, eliberând-o
din lanţuri şi căsătorindu-se cu ea...
Şi astfel, o natură o învaţă pe alta,
ilustrare a operei filosofice pe care
tu o vei observa şi o vei urma”xiii.
Astăzi, când procesul de separare
la cald a aurului din pirita auriferă
este pe youtube şi poate fi exersat
de orice gospodină, erudiţia mitologizantă a alchimiştilor pare o demodată extravaganţă. S-a uitat deja că,
într-o vreme când dubitare nu luase
definitiv locul lui credere, această
erudiţie a fost o necesară etapă în
transmutarea fiinţei, mitul şi poezia
aprinzând focul convingerii că şi omul
poate fi „un argint lămurit în cuptor
de pământ, şi curăţit de şapte ori”
(Ps., 12, 6).
_________
i M. Maier, Arcana Arcanissima..., [London, Th. Creede, 1614], p. 56-57.
ii idem, p. 86.
iii M. Maier, Subtilis allegoria super
Secreta Chimiae..., în vol. Musaeum
hermeticum..., Francof. et Lipsiae, 1749,
p. 715.
iv James Hasolle [Elias Ashmole] în
Prefaţa la Fasciculus chemicus..., London,
R. Mynne, 1650 [p. II]
v Les douze clefs de philosophie de
frère Basile Valentin..., Paris, P. Moët,
1660, p. 126-127.
vi Elias Ashmole, în Prefaţa la şArthur
Deeţ, Fasciculus Chemicus..., London,
R. Mynne, 1650, [p. xxx].
vii E. Ashmole, Arcanum..., în idem,
p. 170.
viii M. Maier, Atalanta fugiens..., p. 91.
ix
I. Newton, Index chemicus ordinatus,
Ms. Keynes 30/1, fol. 4r, s.v. Albifica
Luna.
x G. Ripley, Opera omnia Chemica,
quotquot hactenus visa sunt..., Cassellis,
J. Gentschii, 1649, p. 101-122.
xi idem, p. 109.
xii M. Maier, Atalanta fugiens..., p. 90.
xiii idem, p. 90-91.
