Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Cum ne trece viaţa de Daniel Cristea-Enache

Proza realistă deschide adesea căi de afirmare unor personaje excepţionale, protagonişti în luptă cu un mediu ostil, pe care sfârşesc prin a-l supune şi modela; iar în literatura postmodernă, autoreferenţială, eroul principal ajunge însuşi autorul, reflectat convenabil în oglinda paginilor sale. În povestirile Adrianei Bittel, dimpotrivă, există o adevărată fascinaţie pentru statura şi structura oamenilor obişnuiţi: bărbaţi şi femei ducându-şi viaţa la flacără mică, în perioada interbelică sau în socialism. Mici funcţionari terorizaţi de şefi, luptători comunişti aflaţi la pensie, o farmacistă pensionară, o fată acrită de singurătate şi neîmpliniri, multe gospodine sfârşite, aproape consumate de obligaţiile casnice şi profesionale, o dactilografă îndrăgostită de Intelectualul căruia îi bate la maşină opera, o corectoare fascinată de personalitatea Scriitorului, femei bătrâne, singure, decrepite şi câte un "cap de familie" cu chef de băuturică şi o nevoie copilărească de a fi protejat: iată "eroii" prozelor din Cum încărunţeşte o blondă. Volumul reia şi regrupează texte din cărţi anterioare şi anterevoluţionare: Somnul după naştere (1984) şi Iulia în iulie (1986), oferind cititorilor de azi, după noutăţile epice din Întâlnire la Paris (2001), un profil mai vechi cu aproape un sfert de veac al Adrianei Bittel. Într-o corespondenţă subliniată, vârstele personajelor ar răspunde vârstelor autorului, încărunţirea părului blond fiind împărtăşită cu înţelegere şi duioşie resemnată. În fapt, avem aici nu o punere în abis, dar un trompe l'oeil, o reduplicare înşelătoare a schemei. Căci, dacă omul trebuie să îmbătrânească, îndepărtându-se de pragul copilăriei şi văzându-şi odraslele crescând, literatura pe care o scrie prozatorul poate rămâne mereu tânără, indiferent de ravagiile pe care trecerea timpului le face pe obrazul personajelor. Între tematica acestor povestiri şi pregnanţa lor psihologică nu există, prin urmare, o linie de unire; şi a numi "vechituri" asemenea bijuterii prozastice - nu toate, dar majoritatea - ar fi o dovadă certă de opacitate critică. Pe o scală valorică întinsă de la Tulpină fragedă, securea (cea mai puţin reuşită) la Pompi pe bancă, Contrariul morţii, Chelcăşoz, Iulia în iulie şi Departe-n zare, spre Azuga (întru totul remarcabile), povestirile se rotesc în jurul aceloraşi teme, obsedante, dar diferă semnificativ prin strategiile narative adoptate de autoare. Miza e pusă, de fiecare dată, pe identificarea unor articulaţii existenţiale osificate, fire subţiri şi nevăzute, îngroşate tot mai mult şi devenite, vai!, vizibile care ne fac captivi în propria viaţă. Foarte deosebite între ele, personajele Adrianei Bittel au o problemă comună: ajung să trăiască la modul mecanic, să se târască de pe o zi pe alta, visând, în compensaţie, la fantasmagorice alternative biografice şi istorii personale contrafactuale. E ceea ce îi leagă pe funcţionarii din biroul friguros al Băncii (nuvela Iulia în iulie) atât de diferiţi, altfel, între ei: Stere, stăpân peste o liotă de animale, după ce nevasta i-a fugit c-un motociclist, familistul Tudose, tată al unei viitoare fete bătrâne şi soţ tot mai plictisit de ritualul conjugal, fantele Norbert Miclăuş, cu voiajurile lui imaginare, şi ciudatul Filip Cornea (apariţie memorabilă), a cărui hipersensibilitate olfactivă îl face să detecteze mirosuri neplăcute oriunde şi oricând. În viaţa searbădă a acestor "eroi" literari fără urmă de eroism ajunge să se întâmple, până la urmă, ceva; dar "saltul calitativ" nu li se datorează. Ca dintr-un con fantastic de lumină albastră, din aburul dorinţelor nemărturisite ale cehovienilor funcţionari de a trăi altfel, la o intensitate diferită, la o temperatură mai ridicată, se întrupează fascinanta Iulia, o femeie de serviciu la antipodul baborniţei tradiţionale, respingătoare. Iată-l pe craiul Norbert, bătând neputincios la porţile visului: "Norbert nu dorea să urce ziua pe scara aceea. Iulia trează, apărată de cortegiul ei nevăzut, era inaccesibilă, cu propoziţiile ei ermetice şi pielea nespus de netedă, care nu părea să simtă. O Iulie abandonată somnului, pe scânduri, precum Cenuşăreasa, fără vorbe, în întunericul podului era ţinta dorinţei lui până la obsesie. ŤScheletul din bufetul luiť, cum ar fi zis sora Primului Director. O asimilase pe Iulia dorinţei până într-atât, încât îi golise numele de sâni şi coapse, rochie galbenă şi găleată roşie, ora şapte fără zece. În numele rotund dormea în întuneric însăşi esenţa feminităţii. Nu supusă şi savurându-şi suferinţele din amor, ca micile modiste, nici vicioasă, cu răsfăţuri şi isterii, ca doamnele mature, nici mămoasă şi cicălitoare, ca burghezele bovarice. ŤAltceva, altceva, în întuneric, caldť, scanda gândul lui, în care pătrunsese, fără nici o intervenţie a conştiinţei, aerul proaspăt, devastator adus de Iulia. În seara caldă, opalescentă, care ţinea Bucureştiul ca sub clopotul unei meduze, balan­sându-l uşor în adierea de tei, la ora la care în Filaret se auzea ţignalul lui Stere şi şuierul personalului de Giurgiu, la ora la care Tudose încuia poarta şi o privea din curte prin geamul luminat al bucătăriei pe Aneta tăindu-şi unghiile de la picioare, la ora la care se spărgea sindrofia negustoreselor de mărunţişuri de pe şelari, Norbert îi dădea bacşiş chelnerului de la Gambrinus (cineva gâdila coardele unui instrument care chicotea înfundat) şi revenea în preajma Băncii. Clădirea era întunecată şi acoperişul se profila bombat sub norii vag luminoşi. Urca treptele până la broderia de fier forjat care proteja uşile de cristal şi privea printre arabescuri în vastitatea holului de marmură, spre cuşca luminată a portarului, mereu la post. Apoi o lua agale spre Crucea de Piatră." (pp. 135-136). Inflexiuni lirice barbiene apar în cuprinsul acestui desfăşurător prozaic, tern, ca şi cum poezia ar fi chemată să facă breşe, supape salvatoare în proza cenuşie a vieţii. La o privire mai atentă, nuvela nu poate fi integrată până la capăt în codul realist: Iulia aparţine unui alt plan decât acela al realităţii propriu-zise, ea e o fantasmă care apare şi dispare, o fata morgana intangibilă. Astfel de alunecări, deplasări de la real la imaginar observăm şi în alte povestiri, Vara, vara cu tutun fiind exemplul cel mai bun de proză a reveriilor adolescentine. Bovarismul femeii copleşite de treburi, rămasă ca prin minune, o vreme, singură acasă este însă tot o imagine (în negativ) a vieţii sale obişnuite. Paradisul construit cu gândul e "poetic" şi neconvingător. Valoarea lui pare mai mult contrastivă, reliefând purgatoriul cotidian. Ieşirile din spaţiul şi timpul date, apăsătoare, epuizante (Natură moartă cu narcisă, covrig şi cupă, Scorpioni), nu exclud parcurgerea traseului în sens invers. În câteva rânduri, din tablourile vechi, desenele unui personaj ori paginile de literatură ale unei prozatoare numite... Adriana Bittel se desprind pentru a deveni autonome siluete mişcătoare, o superbă tânără căreia nu i se pot vedea trăsăturile feţei (deoarece n-au fost desenate) sau un şal de angora gălbui, care încălzeşte genunchii naratoarei. Aceasta şi fiindcă o parte din povestiri sunt la persoana întâi, asumat subiective, personale stilistic. E limpede că în multe dintre texte se răsfrâng, într-un fel sau altul, experienţe biografice ale autoarei, dispuse în "dosare" separate (nepoată, fiică, soţie, mamă, rudă, gospodină, confidentă, colegă, corectoare, scriitoare...), dar învălmăşite în fluxul vieţii şi al ficţiunii. Acest personaj fără majusculă exponenţială, eroic prin stoicismul lui diurn, este figura tipologică preferată a Adrianei Bittel. Conturul său e mai fin în prozele ce respiră aerul interbelic (sau al unor epoci mai vechi, rămase pe pânză) şi mai apăsat în cele având ca materie problematică supravieţuirile în anii comunismului. Are dreptate Adina Kenereş, în scurta şi expresiva ei introducere: "Dincolo de autor şi emblemă feminină, în paginile de faţă se regăseşte acum plenar lumea anilor '80, cu multe din cotloanele sale în care mai pâlpâia - umilă şi totuşi sălbatică - viaţa". Singura adăugire ce trebuie făcută e una de extensie temporală: nu numai anii '80, mizeri, dar şi cei dinainte, scuturaţi de febrele revoluţionarismului (O zi de vacanţă în '55 surprinde o tabără în plin avânt pionieresc) ori învioraţi oarecum de efectele materiale şi culturale ale liberalizării de la mijlocul deceniului şapte - întreg acest segment istoric ne devine accesibil prin priza directă a autoarei. Fără a vorbi despre Istoria mare, turnată în tipare, Adriana Bittel o aproximează la scara microeroilor săi, la nivelul lor aşa-zicând "mărunt". Principiile, tezele, sintagmele oficiale sunt pulverizate într-o multitudine de frânturi, episoade şi scene de viaţă "banală", surprinsă în curgerea ei. Este lecţia de aur a realismului rusesc, aplicată pe teren românesc postbelic. Când prozatoarea se apropie de un alt model livresc, cel al fantasticului de tip Edgar A. Poe (Tulpină fragedă...), rezultatele sunt neconvingătoare. În schimb, de la Cehov la Vasili Şukşin, paleta de culori (şterse, obosite, triste, deodată strălucitoare) şi elaborata compoziţie ascunsă sub firescul povestirii merită din plin să fie preluate şi exploatate artistic. Citiţi cele - câte? - şapte pagini din Contrariul morţii ca să înţelegeţi cum e şi cum ne trece viaţa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara