Voi prezenta mai jos reacţiile a doi scriitori importanţi faţă de propriul trecut. CNSAS ne-a comunicat de curând concluziile la care a ajuns privind dosarele lui N. Breban aflate în arhiva instituţiei. Trei la număr, dintre care cel dintâi are 13 volume, cuprinzând perioada 1972-1988. După cum se ştie, Consiliul USR, al cărui membru N. Breban este, a decis să solicite dosarele tuturor membrilor săi din legislaturile 2005-2009 şi 2009-2013.
Un motiv în plus pentru solicitare, în cazul lui N. Breban, l-a constituit candidatura sa la preşedinţia USR în 2009. CNSAS ne-a comunicat fragmente din cele trei dosare, toate de urmărire, deschise după întoarcerea scriitorului din Franţa, unde părea la un moment dat a fi voit să se refugieze. Romancierul a publicat pe site-ul „Contemporanului” un răspuns amplu la acuzaţiile care i se aduc. A doua reacţie îi aparţine lui Ioan Es. Pop: e vorba de o scrisoare pe care poetul ne-a adresat-o cu rugămintea de a o face publică. Precizăm că a fost scrisă din proprie iniţiativă, în condiţiile în care nimeni nu i-o ceruse, poetul neocupând nici o funcţie prevăzută de lege care să facă necesară o investigare de acest fel.
Deşi CNSAS a crezut de cuviinţă să supună justiţiei dosarele de colaborare cu Securitatea ale lui N. Breban, în ce mă priveşte, aş vrea să-mi mărturisesc nedumerirea. Nu rezultă că N. Breban ar fi semnat un angajament şi nici a fi avut un nume de cod, în afara aceluia – Baltag – din primul dosar de urmărire din 1972. Un dosar de reţea nu există. Se face la un moment dat referire la „angajamentul scris” din „august 1974”, fără alte precizări. Concluzia CNSAS de colaborare se sprijină pe convorbiri repetate ale lui N. Breban cu ofiţeri de Securitate şi, nu în ultimul rând, cu generalul Pleşiţă, ca şi pe două declaraţii olografe din 1974 şi respectiv din 1975, semnate cu numele real, în care N. Breban face precizări privitoare la încercarea de a expedia în Suedia manuscrisul romanului Bunavestire. Mult-puţina experienţă în materie pe care o am mă obligă să spun că singurul lucru de care N. Breban se face vinovat cu adevărat este de a fi fost folosit de Pleşiţă et comp. ca agent de influenţă. Mai ales în legătură cu Paul Goma, în anul de graţie 1977. Nu ştiu dacă scriitorul era conştient de manipulare. Înclin să cred, bazat pe ce-mi spunea în acei ani, că era irevocabil convins că manipulatorul era el, marele Breban, şi nu securiştii, bieţii de ei! Din păcate, lucrurile stăteau exact pe dos. Rapoartele securiştilor arată că-l cunoşteau mult mai bine decât îi cunoştea el pe ei. Ştiau pe ce butoane să apese ca să-i trezească orgoliul şi să-l determine să colaboreze. („ Fiind o persoană extrem de volubilă, poate fi uşor de exploatat informativ, dar totodată este incapabil de a păstra un secret...”) Partea proastă este că nici astăzi N. Breban nu acceptă că a fost folosit fără scrupule şi că i s-au smuls declaraţii compromiţătoare moral pentru el şi primejdioase profesional pentru noi. Protestul lui din „Contemporanul” e o dovadă: „Nu, stimaţi domni şi anchetatori sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel colaborator şi nici măcar victimă a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos şi poate iresponsabil, în ochii multora, atunci, contestatar şi, cu adevărat, inamic public declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu”. Îi cruţ pe cititorii R.l. de reproducerea convorbirilor lui N.Breban cu Pleşiţă et comp., care contrazic afirmaţiile de mai sus şi în care N. Breban se arată, în cel mai bun caz, un interlocutor obedient şi prea plecat (apreciat ca atare de securişti: „a dovedit în general receptivitate şi maleabilitate”).
Scrisoarea lui Ioan Es. Pop este rezultatul câtorva ani de frământări, în care cel mai talentat poet de după 1989, aşa cum N.Breban poate fi considerat cel mai de seamă romancier de dinainte, îşi asumă nesilit de nimeni răspunderea pentru greşeala de a fi colaborat cu Securitatea. Cere iertare celor cărora le-a făcut rău. Ar îndrepta, dacă i-ar sta în putinţă, răul făcut. Colaborarea ar fi putut rămâne ascunsă. Ioan Es. Pop a preferat să-şi elibereze sufletul de o povară devenită insuportabilă.
Nu vreau să fiu prost înţeles. Nu-l judec pe nici unul dintre cei doi. Le compar reacţia. Şi, iată, recunosc că ceea ce m-a împins să scriu aceste rânduri, ca şi acelea despre Ioan Groşan de acum câteva săptămâni, n-a fost, la drept vorbind, ceea ce am citit în dosarele lor de la CNSAS, ci felul în care cei trei s-au justificat. Groşan a continuat să mintă în interviul din „Evenimentul”. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Breban s-a dat de trei ori peste cap, ca personajul din basmul lui Perrault, şi s-a transformat în ditamai căpcăunul anticomunist dintr-un amărât de şoricel ronţăindu-şi laşitatea la urechea generalului Pleşiţă. Singurul care, repet, obligat doar de propria conştiinţă, şi-a asumat vina de a fi colaborat cu Securitatea, a fost Ioan Es. Pop. Îi exprim aici toată admiraţia mea. Oare îi vor urma şi alţii exemplul?
