Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Cum mi-am distrus cartea de Daniel Cristea-Enache

Un roman neobișnuit realizează Dan Stanca în Cum mi-am distrus viața, mai exact, în prima secțiune a cărții, de peste două sute de pagini cu literă-ndesată. „Neobișnuit” nu e un termen utilizat pentru prima oară în legătură cu proza acestui scriitor original pînă la excentricitate și spiritualist pînă la dezmembrare epică.
Romanele anterioare sînt pline de scene și episoade neverosimile în ordine realistă, de monologuri delirante ale unor personaje, de situații narative bizare, într-o desfășurare ce transgresează regulile compoziționale și categoriile de gen literar.
Avînd rezerve față de acest scris „lăbărțat” (destul de apropiat, în unele cazuri, de banala grafomanie), ca și de acumularea pur cantitativă de pagini tot mai avîntate, dar cu o expresivitate tocită prin redundanță, am început cu o anumită mefiență lectura cărții noi purtînd semnătura chinuitului și chinuitorului autor. După cîteva file, starea de spirit a unui critic sceptic se poate însă schimba: și noua dispoziție e chiar efectul literaturii bune pe care un scriitor capabil de autodepășire o poate scrie.
Cu Trezirea, cum se intitulează prima și singura valabilă literar secțiune a cărții, Dan Stanca a reușit un extraordinar roman analitic al ratării și umilinței, scris la persoana I de un eu gelos și pervers, cu atenția mărită la detaliile propriei înjosiri și într-o scriitură inflamată și, totodată, „rece”, implicată și detașată, suferindă și chirurgicală. Eugen Chiriță, protagonistul, e un scriitor ratat, iar viața lui socială, profesională, familială și intimă este un dezastru contemplat și descris, cu de-amănuntul, din interior. Jurnalist incapabil de a-și face o situație mai acătării, scîrțascîrț a pe hîrtie, adică scriitor, necitit de mai nimeni și pus la punct de critici, sexagenar însurat la bătrînețe și cu experiență erotică jalnică, personajul va fi o pradă ușoară pentru mai tînăra și apetisanta lui soție, o Vanda vorace sexual și material. Narațiunea fiind aici la persoana I singular, din perspectiva loser-ului care se vede pierzînd și tot pierzînd, transformînd eșecul în mod de viață, nu există un narator creditabil care să ne ofere conturul real și realist al naufragiului. Totul este interiorizat de conștiința dureroasă a bietului scriitor, prin sensibilitatea lui maladivă care îl expune unui fel de posesiune și dominație psiho-fizică. Protagonistul pare că își pierde personalitatea, pe măsură ce consoarta malefică, dominatoare, tiranică, și-o accentuează. Energia „tovarășei de viață”, a „jumătății”, se împrospătează prin sleirea, destructurarea, sfîrșeala, aproape extincția unui bărbat îmbătrînit și stors.
„Cotitura” din scrisul lui Stanca e dată, aici, nu de trama epică, ci de răbdarea prozatorului de a urmări istoria aceasta existențială dinlăuntru, prin ochii și mintea personajului central, în mocirla în care el se cufundă cu voluptatea ratatului. Spuneam despre proza autorului nostru (cel de pe copertă, nu protagonistul său) că este adesea lăbărțată și de ordin cantitativ; mai trebuie adăugate, pe lista obiecțiilor, precipitarea stîngace a lui Stanca, graba de a-și umple paginile și a încheia manuscrisele, incapacitatea de focalizare, ca și de sinteză, necesare, ambele, într-un roman. În Trezirea, ca într-un moment suspendat și prelungit de grație, prozatorul febril-realist nu se mai grăbește, astfel că analiza psihologică, morală și, așa zicînd, senzorială pe care loser-ul și-o face poate urma întreg arabescul suferinței lui. Motorul suferinței fiind gelozia, ca și la Proust, ca și la Camil Petrescu ori Holban, Dan Stanca scrie acum „proustian”, suprapunînd nivelurile experienței și rememorării. Episodul sordid de viață e cu atît mai intens și mai viu cu cît scriitorul din carte se gîndește mai mult la el și, gîndindu-se, rememorîndu-l, disecîndu-l, îl pune în fraze care, relatînd faptele, le amplifică și le intensifică, le aprofundează și le agravează. Senzația de suferință impregnată în porii hîrtiei e copleșitoare – iar Cum mi-am distrus viața ar fi trebuit să se încheie după două sute de pagini de ego-proză.
Din păcate, din virtuala carte excepțională nu se va mai alege mare lucru, din aceeași ambiție a unui autor fără auto-control de a scrie mult și dezlînat, abundent și precipitat, explicînd de prea multe ori ceea ce era deja evident, complicîndu-se inutil, stricînd, altfel spus, frumusețea bolnavă a unei proze analitice și autoscopice. Ca subtitlu explicativ pentru Cum mi-am distrus viața prozatorul ar fi putut adăuga: cum mi-am distrus cartea.
Secțiunea a doua, Amintiri, va fi reversul artistic al celei dintîi, pe care caută s-o „explice”. În primul final, aflasem deja că Eugen Chiriță era personajul nu al lui Dan Stanca, ci al unui alt personaj, Ion Horia Gârneț, la rîndul lui scriitor, la rîndul lui jurnalist, la rîndul lui ratat – o reduplicare silnică, involuntar comică. Pare că o întreagă filială a Uniunii Scriitorilor se regăsește în cartea lui Dan Stanca, membrii ei neavînd ceva mai bun de făcut decît să se scrie unii pe alții, într-un același roman al ratării. Acum nevasta dominatoare nu se mai numește Vanda, ci Larisa, iar Gârneț găsește cu cale s-o omoare, dar nu direct, cu mîinile lui, ci printr-un… dublu ficțional, scriitorul personaj al lui, care iese din manuscris, o împinge pe Larisa sub roțile metroului și apoi se evaporă din stația Piața Victoriei. Gârneț face totuși închisoare pentru omor din culpă, iar în detenție el scrie, firește, la un roman…
Cum mi-am distrus viața se termină după ce, zeci de pagini, aștepți finalul cărții ca pe o eliberare. Nu puteau lipsi, din compoziția alterată a romanului marca Dan Stanca, gărgăunii spiritualiști, mica obsesie a evreilor comuniști (Silviu Brucan e menționat aproape la fel de frecvent ca Larisa!) și un fir epic de nivelul lui Dan Brown, cu Graal-ul căzut de la Lucifer și căutat pe orișiunde. Întristător este, acum, și stilul autorului, cu fraze lemnoase tot mai frecvente („a rămas tot cu gura căscată, mai ales că-l cunoștea pe cetățean de la cununie și, evident, nu-i dăduse impresia că ar putea fi un ucigaș”, „Ei nu mai făcuseră de ceva vreme amor, dar absența sexului nu reprezenta neapărat un factor care să-i îndepărteze unul de celălalt”, „O singură dată mai fuseseră împreună în sensul în care stătuseră de vorbă, comunicaseră, se veseliseră.”).
Memorabilului protagonist Eugen (Genu) Chiriță îi trebuia o soție tiranică și fără scrupule pentru a se umili, a pierde tot, ca Iov, a se înjosi și a se mîntui, într-o proză analitică absolut remarcabilă. Lui Dan Stanca îi trebuie un lector de carte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara