Sub acest titlu, cu sau fără semnul întrebării,
am mai publicat un eseu sau două, în
care nu ofeream reţete pentru o bună
lectură, ci îmi puneam mie însumi,
inevitabil şi cititorilor mei, întrebarea
cu pricina. Tatonam, cu alte cuvinte, în
căutarea unui răspuns. Între altele, era
vorba despre lectura aceleiaşi cărţi la vârste
diferite.Evocam şi câteva chestiuni de metodă,
pornind de la experienţa unui seminar de
masterat în care încercasem să descopăr dacă
studenţii mei aveau o idee precisă de cum
trebuie citit un text literar. Până la un punct,
însemnările de mai jos se vor referi tot la felul
cum citim la vârste diferite. Însă într-o altă
perspectivă. Nici aceasta cu desăvârşire nouă.
Critica nu operează cu infinităţi. Suntem, vrândnevrând,
limitaţi la un număr oarecare de
opţiuni.
Citam, acum mai bine de treizeci de ani, o mărturisire
a lui G. Călinescu din epoca în care lucra la
Impresii asupra literaturii spaniole, care spunea cam
aşa: nu mai citesc autori sau opere, ci literaturi. Şi
adăugam de la mine: „Cei mai mulţi cititori rămân
la acest fel de lectură cu amănuntul sau cu
ridicata, cum se spune în limbaj comercial. Ceea
ce deosebeşte pe critic este descoperirea câmpului
unificat al literaturii.” Remarca lui G. Călinescu mi
se părea evidentă. Eram absolut de acord cu el în
privinţa faptului că noi toţi începem prin a citi opere
şi trecem abia apoi la autori, chiar dacă doar în
rare cazuri, sfârşim prin a citi literaturi. Şi dacă
devenim istorici literari, ne mărginim de obicei la
o singură literatură. Excepţiile se numără pe degetele
de la o mână: N. Iorga, G. Călinescu însuşi. Problema
care continuă să-mi dea oarecare bătaie de cap
era de a şti dacă a citi, nu cărţi izolate, alese, mai
mult sau mai puţin, la întâmplare, ci autori, îi este
absolut necesar unui critic. Şi nu, în ultimul rând,
dacă acest fel de a citi are vreo legătură cu vârsta.
E adevărat bunăoară că Istoria critică m-a obligat la
acest mod integral de lectură şi, încă, în ordine
cronologică a operelor. Dar era vorba de o situaţie
excepţională. Nu mulţi critici se înhamă la o
treabă, pe cât de laborioasă, pe atât de riscantă. Je
suis payé pour le savoir! Am aflat-o pe pielea mea.
Nedumerirea mea nu-l privea pe istoricul literar,
ci pe critic. Pe de altă parte mica mea experienţă
personală nu confirma neapărat teza călinesciană
a evoluţiei lecturii în funcţie de vârstă.
Cred că am relatat în Viaţă şi cărţi cum am început
să citesc. Sunt şase decenii şi jumătate de atunci.
Memoria mea păstrează cu destulă fidelitate cele
mai numeroase împrejurări şi chiar detalii legate
de cărţi. Am uitat o mulţime de lucruri dintr-o viaţă
de om. Nu şi pe cele care privesc lecturile. Nu-mi
închipuiam pe vremea aceea îndepărtată că voi scrie
critică literară. Visam să scriu poezie, iar ceva mai
târziu proză. Doar întâmplarea a făcut să scriu critică
şi, încă, de-a lungul întregii mele vieţi, transformând
poezia şi proza în violon d’Ingres. Dovadă că nu mă
cunoşteam suficient la douăzeci de ani. Fiecare gen
artistic presupune o vocaţie sau, cu o formulă mai
modestă, o anumită structură intelectuală. Structura
mea intelectuală este, se vede, una de critic literar.
Mai mult: era încă de la început.
După ce am citit toate cărţile din biblioteca
strămătuşii mele dinspre partea mamei, personaj
nelipsit din amintirile mele, despre care am tot
scris (biblioteca părinţilor mei dispărând fără urmă
în anii în care s-au aflat amândoi în închisoare, ani
în care tocmai începeam să citesc), m-am
adresat Bibliotecii Municipale din Rm. Vâlcea, care
ocupa spaţiul fostului Tribunal. (Statuia legată la
ochi a justiţiei burgheze de deasupra monumentalelor
trepte de la intrare fusese dotată cu o făclie culturală
socialistă, după ce i se deschiseseră, fireşte, ochii).
Una din bibliotecare îi cunoştea pe părinţii mei,
care fuseseră profesori în Rm. Vâlcea până în
anii războiului, şi probabil de aceea mi-a făcut
favorul nesperat de a-mi permite să iau cărţile
acasă. Plecam cu un vraf întreg în braţe. Restituiam
cărţile împrumutate fără întârziere. Deja nu le mai
alegeam la nimereală. În biblioteca strămătuşii
mele, citisem, în română şi în franceză, o carte sau
alta a unor autori care-mi plăcuse atât de mult,
încât am simţit nevoia să citesc şi altele. Primii
autori în această situaţie favorizată au fost Cronin,
Jules Verne şi Ibsen. Aşa se face că am trecut pe
nesimţite de la poemul dramatic Brand al celui din
urmă la restul operelor lui existente în Biblioteca
Municipală, unele traduse în română, altele în
franceză. O lectură completă am făcut şi din Jules
Verne, devenit repede autor de căpătâi. Se poate
spune că n-am avut, nici la început de tot,
opere, ci autori de căpătâi. Toţi, în ediţii din anii
1930-1940. Următorul pe listă a fost Cehov. Şi pot
declara fără reţinere că aşa a rămas până în ziua
de azi. Ca şi alţii din marii ruşi ai secolului XIX,
Gogol, Tolstoi, Turgheniev, generos publicaţi la
Cartea Rusă, după 1950, în ediţii cartonate şi pe
hârtie foarte bună. I-am citit aproape integral
de pe la 14-15 ani. Unica restanţă importantă a
fost Dostoievski, tradus mult mai târziu, din
binecunoscutele motive ideologice.
O experienţă care se va dovedi utilă criticului,
chiar dacă a fost fără voie. În ocaziile în care
le-am vorbit studenţilor mei despre lectura literară,
le-am atras atenţia asupra deosebirii profunde dintre
lectura de cărţi şi lectura de autori: doar cea de a
doua îţi permite o apreciere corectă a fiecărei opere
în parte. În principiu, n-ai voie, mai ales, critic fiind,
să-ţi dai cu părerea despre o carte scoasă din contextul
operei unui scriitor. E obligatoriu să cunoşti contextul.
Operele nu există decât împreună. Şi ele sunt
cele care te obligă, o dată citită una sau alta, să
vizitezi opera întreagă a autorului. Personal, m-am
izbit de această necesitate, când am început să scriu
cronică literară. Şi ce bine mi-a prins felul de a
citi din adolescenţă. Printre autorii ale căror cărţi
nou apărute le comentam erau destui care aveau
în spate numeroase volume. Un exemplu între altele:
prozatorul Nicolae Ţic. Vă daţi seama că nu puteam
citi, în cele câteva zile pe care le aveam la dispoziţie
între două cronici săptămânale, tot ce scrisese un
prozator atât de harnic ca Ţic şi să-mi fac o idee
de locul în operă şi de valoarea celei din urmă
cărţi publicate. Şi dacă ar fi fost numai Ţic! Dar mai
erau V.M. Galan, Radu Cosaşu, Aurel Mihale, Ion
Vitner, Paul Georgescu şi alţii, destul de numeroşi
chiar în condiţiile literaturii române de imediat după
1960. Ce făceam, ce nu făceam, încercam să fiu cât
mai bine informat, aşa că măcar răsfoiam maldărul
de cărţi din bugetul fiecărui scriitor, publicate înainte
de intrarea în scena literară a cronicarului. Nu
puţinele gafe sau prostioare de care m-am făcut
vinovat îşi au explicaţia mai puţin în lipsa bunăvoinţei
de a citi totul, cât în limitarea fatală a putinţelor
cronicarului. Unde nema putirinţa, ce mai chichirez
gâlceavă!
Acestea fiind zise, rămâne întrebarea: cum
citim?
