Dezbaterea referitoare la rostul premiilor literare (sau de orice fel) nu e nouă. Nici la noi, nici în altă parte. În ce mă priveşte, am susţinut două principii. Premiile nu trebuie să fie neapărat multe.

Preferabil este să aibă „greutate“, asta însemnând autoritate morală şi materială. Şi să fie acordate de critici, nu de scriitori. După cinci ani în care premiile USR au fost acordate de un juriu de critici (şi, verificaţi, vă rog, acordate cât se poate de corect), noul Statut prevede ca juriul să fie alcătuit şi din scriitori. Rezultatul îl vom vedea. L-am văzut deja la unele asociaţii locale, când a lipsit autoritatea. Părerea mea este că responsabilitatea e direct legată de autoritate, iar autoritatea de obiectivitate. Am rămas fidel tezei lui Maiorescu despre poeţi şi critici. Cu scriitorii, problema este că nu se prea citesc unii pe alţii. E drept că nici criticii nu citesc întotdeauna cărţile pe care le premiază. S-a întâmplat ca un juriu de critici să premieze, acum doi sau trei ani, o carte care nu fusese difuzată. Autorul a mulţumit frumos, mai ales că era cel dintâi premiu pe care îl obţinea, deşi nu mai era de mult la prima carte, dar nu s-a putut abţine de a recunoaşte că, în definitiv, nu-l merita decât, aşa-zicând, în principiu. Am citit eu însumi cartea ulterior şi mi s-a părut foarte bună. Ridicolul situaţiei era însă acelaşi.

Obiectul editorialului meu este altul şi nu fără legătură cu Premiul „Cartea anului” pe care România literară îl acordă săptămâna aceasta cu sprijinul tradiţional al Fundaţiei Anonimul. Noi am urmat de la început modelul unora dintre cele mai de seamă jurii de premiere din lume, care „prefaţează” premiile propriu-zise de nominalizări. De la votarea noului Statut, şi USR procedează la fel, adică în două etape. Ideea nu e acceptată de toţi. Scriitorul român nu e obişnuit să fie nominalizat. Lui i se pare că doar premiul are importanţă. Faptul că mari actori îşi trec în CV nominalizările la Oscar i se pare de neînţeles. În ochii lui, dacă premiu nu e, nimic nu e. Recent, un nominalizat la „Cartea anului” ne întreba dacă e cazul să vină la ceremonia de joi, 25 noiembrie. Era un mod subtil de a se informa dacă îi vom acorda lui premiul. Nici la ceremonia de la USR din primăvara trecută nominalizaţii nu s-au înghesuit. Chiar dacă juriul de premiere a decis abia în ziua cu pricina câştigătorii pe genuri. Aveau, unii dintre nominalizaţi, bănuielile lor. În fond însă, absolut neîntemeiate. Nimeni nu ştia dinainte cine vor fi laureaţii. După cum nu ştiu nici eu, când scriu editorialul, care va fi „Cartea anului” 2010.

Ceea ce lipseşte în România este o cultură a premiilor. Toţi scriitorii îşi doresc să ia unul sau, de ce nu, mai multe. E, poate, firesc. Ceea ce nu e firesc e să te superi dacă nu ţi se acordă. Şi nici măcar pe membrii juriului vinovat de o atare ignorare, ci pe instituţia care patronează premiul cu pricina. Un tânăr şi talentat poet, laureat cu Premiul de Debut al USR, s-a crezut abonat la toate premiile şi, sărit fiind de pe lista unui juriu, a adresat conducerii USR pe blogul personal o... listă de injurii mai degrabă triviale decât expresive. Îmi vine să-i public numele ca să-l fac de râs. Dar uitându-mă pe blogul lui a doua zi după ce o încasasem, împreună cu colegii mei din conducerea USR, care, ca şi mine, nu fuseseră în niciun fel implicaţi în acordarea sau, mai bine zis, în neacordarea premiului râvnit de junele intempestiv, am aflat că el nu dădea doi bani nu numai pe noi, dar pe niciunul dintre poeţii de azi şi de ieri, cu excepţia, aţi ghicit!, a lui însuşi. La ce preţ se estima pe sine nu e greu de presupus. Cazul ţinând de patologia literară, nu de cultura premiilor, mă declar incompetent şi refuz orice comentariu. Nu pot totuşi să nu-l previn pe poet că, oricât de talentat ar fi, riscă să-şi publice versurile pe care le va scrie de aici încolo doar pe blog. Şi tot pe blog să-i fie comentate.