Azi-noapte l-am întâlnit pe Sandu Belu. Părea bine dispus, bucuros să mă vadă. A murit de mult.
Telefon de la Şerban. Sătul de a se vedea nominalizat la diverse premii. Revine la problema numelor complete - de botez, de familie - din jurnal. Altfel, zice, peste 30 de ani cititorul nu va înţelege decât că Vulpache a fost un câine. Le cher doudou! Peste 30 de ani, cititorul nu va şti că a existat vreodată acest jurnal. Ca de obicei, discuţia o ia în toate părţile. L-au întrebat când ar fi vrut să trăiască. în secolul XVIII, bineînţeles, dacă nu s-ar fi aflat Rousseau în treabă să lanseze cultul naturii pe care el, Şerban, cazanier, nu-l poate suferi. Preferă contrapunctului armonia fiindcă pentru contrapunct, la pian, trebuie să ai mai multe mâini. Ideea de armonie ne duce la cuplurile care se iubesc până la sfârşit. Tocmai am întâlnit unul, de o tandreţe emoţionantă, pură. Parcă ar fi fost frate şi soră, zic, deşi nu era aşa. Iubirea poate să dureze, întreagă, chiar dacă bătrânii nu mai sunt îndrăgostiţi. Dragostea e o flacără de curând aprinsă, se poate stinge oricând. În iubirea târzie nu mai e nimic contingent. "Ce le mai turui când vorbeşti cu Şerban!", îmi spune transcendenta T.
Sunt invitat într-un loc foarte select. Mă duc, din snobism. Acolo, constat că sunt singurul personaj cunoscut. Sau, cel puţin, pe care eu îl cunosc. Că alţii, nu. Snobism ţi-a trebuit! Aş mai spune şi bien fait ŕ toi! dacă s-ar mai cunoaşte acest idiom.
Urc treptele scăriţei în braţe cu un vraf de cărţi, scot capul pe fereastra din acoperiş şi îmi stă la dispoziţie un destul de vast tur de orizont. Nu mi s-a dat harul de a transfigura ce văd, ca în Orbitor. Am în faţa ochilor o nemaipomenită dezordine de clădiri care face specificul şi, zice-se, farmecul acestui oraş. Celor mai multe ziduri nu le-ar fi inutilă o harnică bidinea.
Cel mai sigur mod de a avea o satisfacţie este să înceteze contrariul ei. Am dus toate cărţile, de unde nu aveau ce căuta, înapoi în pod. Acum e bine. Numai inima ce-mi zice puteai să mă lipseşti!
Tot scotocind prin mansardă, găsim o fotografie a lui T, făcută de mine, pe deal la Butoieşti. În spate se vedea valea care, aparat modest, pare şes. T e frumoasă, tânără. Au trecut de atunci peste 4o de ani.
Călinescu: "Vulgul crede în eternitate, altfel nu şi-ar cumpăra nimeni Ťloc de veciť." La asta nu m-am gândit. Credeam că aşa trebuie. De ce mi-aş căuta eu eternitatea dacă mi-o asigură Vulpache pe cel puţin 30 de ani ?
"Ridicarea de monumente colosale şi gratuite, zice Călinescu, era o ceremonie necesară şi sunt sigur că sclavii care au lucrat la piramide au fost fericiţi." Bine că era sigur. Altfel, de ar fi fost o simplă presupunere, m-aş fi îndoit.
Vorbim despre performanţele mele la desen şi lucru manual. Neseriozitatea şcolii noastre nu e de azi, de ieri. Profesorul de desen - Schiţi, cum ar veni - accepta fără să clipească planşele impecabile, în "culori de apă", realizate de familia reunită, mai puţin eu, deşi vedea bine, în clasă, ce mâzgăleli infernale produceam. Mai mult, numai pe primele le nota. Iar la lucru manual nu ştiam decât să împletesc pănuşi (ghije, li se zicea), într-un şir care nu devenea niciodată, cum s-ar fi presupus, talpă de papuc. Ca să justific timpul folosit, îl făceam interminabil, încât şi lui Hercules i-ar fi ajuns. Pentru notă, veneam de acasă cu scăunele perfect îmbucate şi cu ampermetre meşterite de domnul Lidolt în subsol. Profesorul numai nu-mi făcea cu ochiul, că tâmpit nu era.
Îmi place horoscopul din Jurnal. Le ştie şi pe zile. De-o pildă, eu, în 7 octombrie, am "Viaţă materialiceşte satisfăcătoare, dar întunecată de caracterul bănuitor." Satisfăcătoare, viaţa, e; nu simt nevoie de mai mult. Bănuitor ? N-aş crede. Sunt prea frivol. Şi mai am ceva: "talent teatral." Cu ăsta m-a nimerit în plin.
Cum era Timişoara ? "Câteva străzi, câteva cazemate sunt aruncate acolo unde sunt goluri între satele româneşti şi deodată apar oraşe alogene într-un mediu profund autohton." Nicidecum. Sunt (erau) sate de tot felul. Amestecate, mai ales şvăbeşti, sârbeşti, ungureşti... Erau şi româneşti. Curios e că G. Călinescu a fost un an profesor la Timişoara, parcă la Liceul Comercial. Te-ai aştepta să fi fost mai bine informat.
Într-un articol ce se vrea tolerant, Călinescu scrie enormităţi. Despre Braşov, Sibiu, Cluj. "Acceptându-le am făcut mai mult decât se cuvenea să facem." Le-am făcut hatârul de a le accepta!
Seara, plictisindu-ne la televizor. "- Să vorbim despre noi. - Ce să vorbim? - Despre timpul nostru, despre ce-o să fie cu noi... - Cu timpul, e sigur că peste cinci minute începe un film. Mai încolo, s-ar putea să îmbătrînim ca până acum, încet, sau s-ar putea ca pe unul să-l lovească o boală. - Sau pe amândoi. - Sau pe amândoi. Oricum, la vârsta asta, nu mai putem să facem scandal."
Când văd un copil de nici zece ani ducându-l în braţe pe unul de patru, cinci şi cerşind, mi-e ruşine să fiu om.
Ce fac eu aici? Mă joc. Mă joc şi, din când în când, mă îmbăţoşez.
"Cu trei minute înaintea morţii, am să mai râd o dată", a spus Hannah Arendt într-un interviu. Mai puţin încrezător în mine, mai precaut, râd acum.
Fiindcă veni vorba de Hannah Arendt. Mediocritatea răului, aş zice, nu banalitatea lui. Auzi adesea: "I-aş omorî pe toţi ţiganii." Nu e nici banal, nici monstru cine o spune. E un om mediocru, incapabil să-şi "vadă" gândul, Să vadă în gândul lui cum ar fi să-i omori.
Eminescu evocă "vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale." E o marotă durabilă sau nimic nu s-a schimbat ? Sau, şi mai probabil, exagera ceea ce abia acum e e de-a binelea adevărat. Nu s-ar putea spune că Brătianu nu era liberal, că Gherea nu era socialist. Şi nici partid socialist unit peste noapte cu partidul conservator, sau partid socialist devenit peste noapte de dreapta, nu s-a văzut atunci.
Azi-noapte am fost ginere într-o familie de evrei. Totul a constat din încercarea de a mă adapta la mentalitatea şi obiceiurile lor. De fată mă apropiasem cum în realitate, scrupulos fiind, nu s-ar fi putut, fiindcă-şi făcea lucrarea de licenţă cu mine. Veneam pe un coridor lung, ea alerga după un bărbat pe care n-a putut să-l ajungă şi când s-a oprit, cu trei exemplare din teză în braţe, eram în dreptul ei. Am rămas cu sentimentul că nu sunt cel dorit. Semăna cu Hannah Arendt, văzută zilele trecute în mai multe imagini din Observator cultural. Poate că bărbatul care trecuse pe lângă mine, fără s-o aştepte, era Heidegger.
E obositor să treci drept obiect de folosinţă deşi ar fi trebuit să fii dat la casare de multişor.
După-amiază nu e voie să mă culc. Dacă mă culc, noaptea nu mai dorm. Nu mă culc, dar adorm. Adorm cu cartea în mână, de vreo zece ori. Câteva secunde. Mă trezesc cu gândul să ţin minte o imagine, un gând. Imediat le uit.
