Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Culoarea, între geometrie şi incantaţie de Pavel Şuşară

Vreme de trei decenii, pictorul şi profesorul Liviu Lăzărescu a predat studenţilor de la Universitatea de Arte Frumoase din Bucureşti, indiferent ce denumiri a purtat ea în acest interval, un curs amănunţit, în permanenţă îmbogăţit şi nuanţat, de Cromatologie, adică de ştiinţă a culorii. Structurat mai apoi într-un studiu amplu şi dens, un adevărat Tratat de Cromatologie şi publicat la Editura Polirom cu cîţiva ani în urmă, cursul profesorului-pictor, sau al pictorului-profesor, trece dincolo de amfiteatrele universităţii, se adresează unei categorii foarte largi de cititori, şi îşi modifică substanţial statutul, devenind din act pedagogic cu destinaţie restrînsă, un veritabil act de cultură cu destinaţie nelimitată. Evident că noţiunea de ştiinţă este aici atît de extinsă încît raza ei de acoperire devine, oarecum, insuficientă. Ceea ce propune Liviu Lăzărescu în această carte, unică pentru spaţiul cultural românesc, nu este doar o cercetare aplicată şi o analiză teoretică a culorii, cu scopul de a acoperi o necesitate didactică imediată, ci şi o amplă şi profundă evaluare a propriei noastre existenţe în spaţiul culorii, o adevărată ontologie a culorii în care limbajul artistic nu este decît una din ipostazele multiple ale acestei fascinante realităţi. Privirea cercetătorului porneşte chiar de aici, de la relevanţa culorii în universul picturii, adică de la ton, însă ea se deschide încetul cu încetul, se diversifică, îmbrăţişează tot mai multe teritorii, intră în mecanismele subtile ale mai multor specialităţi, şi sfîrşeşte prin a fi un factor de coagulare, de sinteză, care generează, la rîndul său, o adevărată saga, o amplă epopee a culorii.

Observaţia, experienţa directă şi cultura, cea din urmă atingînd cotele înalte ale erudiţiei, se solidarizează pe nesimţite într-o epică exactă şi seducătoare în acelaşi timp, iar cititorul este purtat într-o aventură unică, de-a lungul timpului, adică al istoriei, şi de-a latul spaţiului, adică al unei geografii inepuizabile. Peste tot, cu o blîndeţe egalată doar de enorma lui modestie, Liviu Lăzărescu ne conduce, asigurîndu-ne subliminal că pretutindeni sîntem acasă. Şi în atelier, în faţa paletei, acolo unde cercetează, contemplă şi dă un sens înalt amestecului fizic al culorilor, şi în laboratorul de fizică, acolo unde descompune lumina şi descrie amestecurile optice, şi în mediul natural, şi în spaţiul social, şi în tradiţia simbolică, şi în mistică, şi în substanţa, şi în imponderabila culorilor, el se mişcă fără crispare, dar şi fără superbia celui care ştie deja drumul, transformîndu-se în ghid autorizat fără să-şi piardă nici o clipă calitatea esenţială de partener. În această lume, în acest univers fascinant şi infinit al culorilor, profesorul descoperă, înţelege şi analizează, dînd tot timpul senzaţia că el însuşi învaţă din mers toate mecanismele şi funcţiile culorii care, de fapt, sînt chiar mecanismele şi funcţiile realului, în ansamblul său. Astfel, Liviu Lăzărescu priveşte culoarea nu ca pe un episod al existenţei noastre, ca pe o componentă firescă a cotidianului şi ca pe una exemplară a aspiraţiilor şi a visului, ci ca pe un concentrat cosmic, ca pe un rezumat al întregului în care noi înşine nu sîntem decît accidente minore. În spaţiul culorii există început şi sfîrşit, există întuneric şi lumină, există cald şi rece, există umed şi uscat, există jubilaţie şi prăbuşire, cer şi pămînt, viaţă şi moarte, iubire şi ură, armonii şi conflicte, infern, paradis, aer, foc, sînge, clorofilă, vitalitate şi pustiu, există întemeietori, şamani, magi, iluminaţi, există Goethe şi Newton, există tot ceea ce se poate atinge şi tot ceea ce se poate imagina. Culoarea este Universul, în toată indeterminarea sa, este explozia şi coagularea, incandescenţa şi stingerea, este gaura neagră, pitica albă şi deplasarea spre roşu, este materia, visul, speranţa.

Fără să-şi piardă vreo clipă rigoarea şi fără să cadă în efuziuni, de felul acelora pe care tocmai le-am oferit în frazele de mai sus, Tratatul de Cromatologie al lui Liviu Lăzărescu este, în subtext, un imn închinat culorii. Adică existenţei, adică vieţii. Şi în mod esenţial, raţiunea sa pedogogică stă tocmai în această componentă subtilă, în această capacitate de a oferi aceleiaşi priviri şi natura geometrică a culorii, şi funcţia sa incantatorie.