Acum câteva decenii, specialiştii preocupaţi de cultivarea limbii atrăgeau atenţia asupra unei greşeli destul de răspândite în epocă: termenul bleumarin, adjectiv sau substantiv împrumutat din franceză, căpătase o nouă pronunţie, pseudo-franceză: şblömarenţ. Eroarea se explica, în parte, prin forma hibridă în care cuvântul fusese adaptat în română: se scria bleumarin, urmându-se deci în prima sa parte ortografia (bleu-) şi pronunţia franceză, în vreme ce finalul (-marin) reproducea pronunţia, nu şi ortografia originară. În franceză, compusul bleu marine precizează nuanţa închisă de albastru printr-o apoziţie - substantivul feminin marine ("marină") - care indică reperul vizual: culoarea tradiţională a uniformei marinăreşti. În engleză, culoarea respectivă este desemnată, într-un mod asemănător, prin sintagma navy blue. Cuvântul sudat, cu adaptare parţială, produs în română de secvenţa bleu marine, e înşelător: unii vorbitori (culţi) au avut tendinţa de a-l pronunţa în manieră franceză, hipercorect, considerând probabil că a doua parte a sa provine din adjectivul sau substantivul masculin francez marin ("referitor la mare" sau "marinar"). Oscilaţia şi dubiul există, de altfel, chiar între francofonii nativi: internetul furnizează zeci de atestări ale unei variante bleu marin (interpretate ca descriind un "albastru ca marea") şi chiar dezbateri asupra formei corecte (care rămâne, totuşi, bleu marine!); e posibil, deci, ca respectiva confuzie de forme să nu fi fost o inovaţie strict românească, ci (şi) o preluare a unei greşeli din franceza vorbită. Oricum, în română, unde existau deja, ca împrumuturi din franceză, atât adjectivul bleu, cât şi marin (peisaj marin), adaptarea parţială a reprezentat şi un fel de refacere şi remotivare a compusului. Să amintim şi faptul că termenul bleu - uşor identificabil în prima parte a lui bleumarin - reprezintă în bună măsură o excepţie, o abatere faţă de tendinţa de adaptare treptată a împrumuturilor mai vechi şi de largă circulaţie. Bleu şi-a păstrat ortografia şi pronunţia de origine, în ciuda frecvenţei cu care este folosit şi chiar dacă şi-a modificat, de mult, sensul, devenind - din numele unei culori de bază (albastru) - numele unei nuanţe (albastru deschis).
Probabil că şi bleu, şi bleu marine au fost considerate multă vreme elemente franceze neadaptate şi de aceea n-au fost cuprinse în dicţionare: nu le găsim nici în Dicţionarul limbii române ("Dicţionarul Academiei", Literele A-B, 1913), nici în Dicţionarul universal al lui Lazăr Şăineanu (de exemplu, în ediţia a opta, din 1930), nici măcar în Dicţionarul enciclopedic ilustrat "Cartea Românească", al lui I.-A. Candrea (1931). E totuşi de presupus că se foloseau deja în vorbire - cel puţin în cea familiară, în mediile culte, mai mult sau mai puţin franţuzite. La Caragiale apare înregistrată, în conversaţia de salon din High-life, formula franceză bleu gendarme (culoarea pălăriei purtată de Miţa Protopopeasca). Sintagma desemnează o nuanţă de albastru identificată tot cu ajutorul unei uniforme: ceva mai deschisă decât bleu marine (aşa cum o demonstrează, în absenţa unor explicaţii din dicţionarele generale, imaginile din internet). Termenul bleumarin/bleu marine apare la mai mulţi scriitori interbelici (dintre cei sensibili la dramele intelectuale şi la nuanţele de culori): la Camil Petrescu (în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), la Hortensia Papadat-Bengescu (în Fecioarele despletite), la Gib Mihăescu (în Donna Alba) etc.
După cel de-al doilea război mondial, atât bleu, cât şi bleumarin sunt înregistraţi în diferite îndreptare şi dicţionare: în Micul dicţionar ortografic din 1953 şi în Dicţionarul ortoepic din 1956, în Dicţionarul limbii române moderne (1958); în primele două se atrage atenţia asupra pronunţiei greşite şblömarenţ. Alexandru Graur, în Dicţionar al greşelilor de limbă (1982) condamna pronunţia şblömarenţ, dar şi o altă variantă, mai incultă, şblumarenţ. Scrierea bleumarin şi pronunţarea şblömarěnţ sunt păstrate şi în ultima ediţie a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM, 2005).
Între timp, contextul cultural s-a schimbat şi numele de culoare a mai căpătat o formă, cât se poate de ridicolă. În internet, pe site-uri care prezintă moda vestimentară sau fac publicitate pentru diferite produse, am întâlnit de mai multe ori forma bluemarin: "Este un adevarat fan al culorii bluemarin" (kudika.ro); "poţi alege un model simplu, dar elegant, în nuanţe de bluemarin, negru sau gri închis" (acasatv.ro): "anunţ auto: vând Seat Cordoba 6k, berlină, bluemarin" (best-cars.ro). Frecvenţa cu care forma apare arată că nu e vorba de o simplă eroare de tastare. Ortografia indică o contaminare cu adjectivul englezesc blue - deci tot un fapt de hipercorectitudine, de data aceasta bazat pe o ipoteză etimologică falsă. Cum franceza e din ce în ce mai puţin ştiută, iar cunoaşterea englezei, dimpotrivă, e în plină expansiune, vorbitorii apropie inevitabil pe bleumarin de blue. E posibil ca noua variantă scrisă să corespundă chiar unei pronunţii româneşti populare, simplificate - şblumarinţ (care, dacă ţinem cont de tendinţele fonetice ale limbii şi de observaţiile lui Al. Graur din 1982, e mai veche decât influenţa engleză). La confuzie contribuie asemănarea de formă şi înrudirea etimologică dintre fr. bleu şi engl. blue: în engleză, blue provine din franceza veche, în care termenul e de origine germanică.
Bluemarin, rezultatul contaminării dintre un franţuzism şi un anglicism, este aşadar un pseudoanglicism. Fără să-i bănuiască lipsa de legitimitate, utilizatorii îl scriu într-un singur cuvânt, dar şi separat, cu cratimă sau pauză: "De la distanţă, cutia pare a avea culoarea bluemarin" (bbcollection.ro); "Culoarea e un blue-marin metalizat" (clubford.ro); "Luminozitatea în întuneric: verde gălbui sau blue marin" (trepte-luminoase.ro). Singura consolare e că forma aberantă apare (deocamdată?) mai mult în pagini comerciale sau personale (în care erorile lingvistice sunt oricum foarte numeroase), fiind rar atestată în presă sau pe site-uri de interes public.
