Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Culisele unei mari dezamăgiri de Tudorel Urian


Alături de imaginile filmate în timpul tragicelor confruntări din decembrie 1989, scena din 1996 cu Emil Constantinescu în Piaţa Universităţii savurîndu-şi radios victoria în alegerile prezidenţiale şi anunţînd că a sosit momentul ca guvernanţii să fie cei care se sacrifică, face parte din acea categorie de evenimente istorice care poartă în ele semnele miracolului. Puţini ar fi fost în România cei care nu ar fi rîs cu poftă dacă, în 15 decembrie 1989, cineva le-ar fi spus că pînă la Crăciun, soţii Ceauşescu vor fi fost morţi, iar Dincă, Postelnicu & comp. vor fi luat drumul închisorii. La fel, în 1996, nici măcar cei mai înfocaţi suporteri ai CDR, judecînd cu luciditate, nu ar fi dat mari şanse charismei relative a profesorului de geologie Emil Constantinescu de a se impune în disputa cu experimentatul activist PCR Ion Iliescu şi, mai ales, în cea cu grupul de interese al cărui exponent era acesta.

Izbînda lui Emil Constantinescu şi a forţelor democratice (CDR, PD, UDMR) la alegerile din 1996 a constituit o şansă nesperată pentru apropierea rapidă a României de standardele democraţiilor consolidate. O şansă irosită cu seninătate, pe mîna incompetenţei, a vanităţilor gratuite, a orgoliilor ieftine şi a spiritului excesiv de boem sau, după caz, rapace, al noii clase conducătoare. Eşecul guvernării 1996-2000 a fost unul pe măsura imenselor speranţe iniţiale. Emil Constantinescu a părăsit scena politică pe uşa din dos, iar PNŢCD, principalul partid de guvernămînt nu a mai intrat în parlament după alegerile din anul 2000. Cum s-a ajuns la această situaţie? Fiecare dintre noi are deja un răspuns la această întrebare, obţinut pe cale intuitivă. Apariţia simultană a două cărţi datorate lui Radu Vasile şi Răsvan Popescu, oameni aflaţi la vremea respectivă în primele rînduri ale puterii (Radu Vasile a fost prim-ministru între 1998 şi 1999, iar Răsvan Popescu a fost purtătorul de cuvînt al premierilor Victor Ciorbea şi Radu Vasile, precum şi al preşedintelui Emil Constantinescu) confirmă cele mai sumbre intuiţii şi dau o imagine clară despre proporţiile dezastrului.

Din capul locului trebuie spus că cele două cărţi sînt complementare. Cursă pe contrasens, volumul lui Radu Vasile, este o carte de memorii, în vreme ce Purtătorul de cuvînt este un jurnal. De aici o primă diferenţă semnificativă de abordare a materiei (care, în multe situaţii este aceeaşi). Radu Vasile priveşte lucrurile retrospectiv, caută cauzele de fond ale diverselor situaţii politice pe care le-a avut de înfruntat, analizează mecanismele decizionale şi punctele slabe care au dus la falimentul guvernării CDR-PD-UDMR. Răsvan Popescu, în schimb, scrie la zi. îşi notează seara ceea ce vede în timpul zilei. Pentru el politica este un spectacol la vedere, iar actorii politici se definesc exclusiv prin manifestările lor exterioare. Radu Vasile analizează, Răsvan Popescu descrie. Din combinarea celor două perspective se poate forma o imagine relativ coerentă despre ceea ce a însemnat guvernarea 1996-2000.

Prima constatare care sare în ochi la lectura celor două cărţi este aceea că relaţiile dintre partenerii de guvernare erau mai mult decît proaste. Nu este vorba aici doar de relaţiile dintre reprezentanţii partidelor aflate la Putere, ci chiar între persoanele din acelaşi partid. Pentru a nu mai lungi vorba trebuie spus că inclusiv cei doi autori se detestă sincer, iar rîndurile pe care le scriu, unul la adresa celuilalt, sunt pe deplin edificatoare. Iată cum îl vede, retrospectiv, Radu Vasile pe fostul său purtător de cuvînt: "Departamentul de imagine, condus de purtătorul de cuvînt al guvernului, a fost în timpul mandatului meu un exemplu viu de incompetenţă profesională. Primul purtător de cuvînt, Răsvan Popescu, a fost cel mai nimerit exemplu a ceea ce înseamnă frondă cuvîntătoare faţă de premierul a cărui imagine trebuia, prin forţa, lucrurilor să o cultive. Cu o mină blazată şi veşnic obosită, asemenea unui sceptic căzut definitiv şi fără scăpare pe gînduri, Răsvan Popescu nu putea să prezinte comunicatele guvernului şi luările de poziţie ale prim-ministrului decît într-un singur fel: comentîndu-le. Omul înfăţişa punctul de vedere al guvernului, de parcă ar fi fost în afara guvernului, undeva într-o instituţie paralelă, înzestrată cu atribuţia de a reflecta critic opinia premierului. încorsetat într-o morgă sastisită şi profund dezamăgită, Răsvan Popescu, vădit neîncrezător faţă de comunicatele pe care le citea parcă cu de-a sila, sub ameninţarea unei primejdii numai de el ştiute, oferea presei imaginea unui purtător de cuvînt care ştia mult mai bine decît premierul cum stau lucrurile într-o chestiune sau alta. Omul acesta lăsa impresia că intuia cu atîta claritate ce se petrece în capul prim-ministrului că nu putea să-i prezinte opinia decît dojenindu-l un pic" (Cursă pe contrasens; p. 158 ). La rîndul său, Răsvan Popescu, întors acasă după o zi de muncă, la 7 iunie 1998, pune mîna pe jurnal şi îşi pictează şeful de care abia s-a despărţit: "Nu-i deloc simplu să-l descriu pe Radu Vasile. Rar am văzut aşa un cocktail: băiat bun şi în acelaşi timp neam prost, hotărît să facem ceva, să nu pierdem trenul Europei şi-n acelaşi timp şovăielnic la prima scuturătură sindicală. Debordînd de energie pînă la prînz, cînd se culcă în camera din spatele biroului. E apropiat cu ziariştii de la Palat, per tu cu fetele, dar zău dacă citeşte vreun ziar" (Purtătorul de cuvînt, p. 94). Definitoriu pentru atmosfera guvernării 1996-2000 este faptul că în nici una dintre cărţi aproape că nu apar personaje pozitive, cu toate că personajele ambelor cărţilor sînt, în covîrşitoarea lor majoritate, colegii de Putere ai autorilor. La Radu Vasile, singurul politician descris în culori favorabile este Traian Băsescu (actualul său şef de partid), iar la Răsvan Popescu, preşedintele Emil Constantinescu (cel care i-a schimbat, efectiv, viaţa şi l-a decorat, în final cu Steaua României).

În afară de falimentarele lupte fratricide, guvernanţii de pînă în anul 2000 au mai avut de înfruntat un adversar nevăzut şi ubicuu. Radu Vasile (a cărui carte este, din punctul de vedere al informaţiei, mult mai interesantă) îl numeşte Structurile şi consideră că acestea au deţinut şi continuă să deţină puterea în România. Ceea ce vedem zi de zi în politica din România este, crede Radu Vasile, o realitate evanescentă, în spatele căreia se află Structurile, adevăratele deţinătoare ale puterii. Iar oamenii politici pe care îi aplaudăm sau îi înjurăm în faţa televizorului nu sînt decît nişte marionete ale căror sfori sînt trase de alţii. Structurile acţionează permanent din umbră putînd să accelereze sau să pună frînă unor tendinţe de evoluţie politică. Paranoia sau realitate dramatică? Chiar dacă argumentele nu sînt foarte explicite, judecăţile par credibile, iar Radu Vasile însuşi promite că într-o viitoare ediţie a cărţii va spune verde lucruri pe care, deocamdată, se simte obligat să le treacă sub tăcere. în această zonă se află, probabil, singurul punct în care ideile lui Radu Vasile s-au intersectat cu cele ale lui Emil Constantinescu (se ştie, la sfîrşitul mandatului, şi acesta a recunoscut că a fost învins de Structuri). De altfel, regretul major al lui Radu Vasile este acela de a nu se fi coordonat cu Emil Constantinescu în lupta contra Structurilor, fapt ce a făcut din ambii nişte victime sigure ale acestora: ""Şi eu şi Constantinescu am fost nişte aparenţe. Şi asta într-un dublu sens. Primul e acela că amîndoi am apărut şi am dispărut pe această scenă asemenea unor aparenţe evanescente. Al doilea sens e că aparent am făcut mult pentru ţară, în realitate am făcut mult mai puţin faţă de cît am fi putut face dacă, pe de o parte, Structurile nu şi-ar fi păstrat vigoarea şi, pe de altă parte, dacă eu şi Constantinescu am fi putut să colaborăm aşa cum trebuie" (Cursă pe contrasens, p. 267).

Cărţile lui Radu Vasile şi Răsvan Popescu excelează în descrierea caricaturală a colegilor implicaţi în guvernarea CDR-PD-UDMR. Printre cei descrişi în termeni sarcastici de Radu Vasile se află Ana Blandiana (p. 86), Emil Constantinescu (p. 87), Viorel Cataramă (p. 104), Ioan Mureşan (p. 150), Cătălin Harnagea (p. 185). La rîndul său, Răsvan Popescu se răfuieşte cu Radu Vasile, cu fosta sa colegă de birou Adriana Săftoiu (p. 148), cu Mircea Geoană (p.136) şi cu Teodor Meleşcanu (pp. 294-295). Dincolo de aspectele pitoreşti care au făcut sarea şi piperul unor emisiuni de televiziune cele două cărţi ridică vălul de pe lucruri care de obicei stau ascunse ochiului indiscret al opiniei publice, cum sînt metodele de manipulare a opiniei publice (Radu Vasile prezintă în detaliu metodele folosite de Putere pentru influenţarea presei, iar Răsvan Popescu descrie, cu lux de amănunte, cîteva jocuri murdare ale Preşedinţiei - demiterea lui Vasile, distrugerea credibilităţii lui Meleşcanu pentru a-i forţa pe liberali să rămînă fideli Convenţiei). în plus, apar o serie de informaţii noi, care, la vremea respectivă au fost trecute sub tăcere sau au fost tratate cu maximă discreţie. Astfel, ruptura definitivă dintre Vasile şi Constantinescu s-a produs după o vizită a premierului la Moscova, în cursul căreia acesta a avut o întîlnire de trei ore cu preşedintele Putin, la care nu a fost admis nici măcar translatorul şi ale cărei detalii nu au fost făcute niciodată publice. Din cartea lui Răsvan Popescu aflăm, în schimb că, în momentul în care se decisese înlocuirea lui Radu Vasile din funcţia de premier, unul dintre numele vehiculate a fost cel al actualului preşedinte al PNL, Theodor Stolojan, care a participat chiar la unele negocieri în acest sens. Lucru de mirare, cînd te gîndeşti că aceiaşi oameni îl acuză astăzi pe Stolojan de idei stîngiste. Mai mult decît atît, în momentul în care Mugur Isărescu începuse, sub influenţa soţiei, să aibă ezitări, numele lui Stolojan a revenit puternic în discuţie la propunerea lui"Traian Băsescu. Informaţia devine mai mult decît interesantă acum, cînd se vorbeşte tot mai insistent de un posibil tandem Stolojan-Băsescu pentru viitoarele alegeri.

Dezvăluirile şi judecăţile lui Radu Vasile şi Răsvan Popescu pun într-o lumină proastă guvernarea din perioada 1996-2000. Pe alocuri gestul de a le scrie şi publica frizează lipsa de responsabilitate şi moralitate.

Cel puţin cartea lui Radu Vasile este spovedania unui învins. A unui om care a atins o culme nesperată, care a cunoscut linguşirea oamenilor şi reversul ei, trădarea, şi care a văzut, la un moment dat, cum i se surpă pămîntul sub picioare şi totul se prăbuşeşte. Un om care nu îşi ascunde trecutele ambiţii şi frustrări, speranţele şi dezamăgirile, dar care are, în final, puterea de a trage o concluzie ce ar trebui să dea de gîndit multora: ""regula în politică este înfrîngerea. Cine îşi doreşte puterea fără să aibă în minte gîndul că va veni o zi în care va fi înfrînt de un altul, acela va rămîne cu convingerea că politica e murdară şi el a fost prea bun pentru o lume atît de murdară" (p. 269). Vorbe superbe, a căror confirmare vine chiar de pe coperta cărţii lui Răsvan Popescu unde apar, în ordine, fotografiile lui Emil Constantinescu, Mugur Isărescu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Ion Diaconescu, Petre Roman, Valeriu Stoica, Márkó Bela, Zoe Petre, Traian Băsescu, Mona Musca şi (special guest star) Lucian Pintilie. Singurii din această galerie de tablouri rămaşi oarecum pe valurile polticii sînt Traian Băsescu şi Mona Musca.