Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Cu supuşenie, Scardanelli de Cosmin Ciotloş

Alexandru Vlad, Măsline aproape gratis,
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012, 196 pag.


În cronica de săptămâna trecută mă despărţeam ferm de cei care vedeau în recentul volum semnat de Nichita Danilov altceva decât ce este: publicistică resentimentară. Găsind, pentru turpitudinile de acolo, justificări de natură literară, aceştia greşeau de două ori: prin omisiune de denunţ (căci, evitând să ofere citate, se mulţumeau să repovestească în termeni edulcoranţi o serie de episoade pur şi simplu stânjenitoare) şi prin deviere de sens (calificând drept portretistică nişte deconspirări aflate la marginea de jos a urbanităţii).
De bună seamă că toţi s-au lăsat înşelaţi de subterfugiul prin care Danilov se declara, el însuşi, portretist, ba încă unul mânat de o ambiţie înaltă: aceea de a surprinde nici mai mult, nici mai puţin decât, spunea el, taina actului creaţiei. Cum majoritatea celor imortalizaţi acolo erau scriitori, promisiunea ar putea părea onestă. Numai că, neţinându- se de ea, autorul reuşeşte s-o compromită definitiv până la sfârşitul lecturii: aproape toţi sunt la un pas de alcoolism, aproape toţi comit infidelităţi conjugale, aproape toţi se comportă după norme periferice. |sta să fie misterul scrisului?
Dincolo de anecdotica propriuzisă, se ridică, am senzaţia, o întrebare cu plafon mai larg: cum se poate face, totuşi, o portretistică literară cinstită? Cu alte cuvinte, una care să nici nu măsluiască adevărul biografic, prin idealizare grosolană, dar nici să nu devină spectacol de mahala, printr-o grosolănie idealizată. Un răspuns mai mult decât credibil oferă prozele lui Alexandru Vlad, publicate nu demult sub titlul Măsline aproape gratis. E drept că romancierul clujean nu-şi propune să execute, la comandă, o galerie de chipuri. Doar că, atunci când are ocazia, pune în pagină cu dezinvoltură câte un astfel de crochiu (cele două avându-l ca protagonist pe poetul Ion Mureşan sunt realmente memorabile). Mai trebuie spus că nicăieri, aici, nu se întrevede obsesia rezervaţiei scriitoriceşti. Alexandru Vlad urmăreşte oamenii, nu colegii de breaslă. Apar aici patroni de lanţuri hoteliere în Alaska; pescari amatori refuzaţi de societatea de tranziţie; foşti deţinuţi politici trăindu-şi ultimii ani pe şantiere, printre muncitori, în ipostaze aproape şamanice; rataţi sublimi; grevişti dezabuzaţi ai mizeriei. Lume de tot soiul şi de toată teapa, lume multă, toată lumea, ar fi spus altcineva, un prozator de demult. Pe toţi, Alexandru Vlad se străduieşte să-i înţeleagă, să-i arhiveze intim, altfel decât funcţionă reşte şi reprobator. Are intuiţia abisurilor (mult mai adânci decât convenţ iile morale), are ştiinţa momentelor faste. Şi mai are ceva: curajul dialogului franc cu propriul sine. Destule dintre portretele de aici fac pandant cu câte o introspecţie lucrată minuţios.
Este şi cazul celor două secvenţe (deja pomenite) al căror maestru de ceremonii e Ion Mureşan (niciodată numit, dar pus sub un deghizament explicit): Beclean pe Someş (pp. 48 - 50) şi, mai încolo, Şapca poetului (pp. 125 - 128). În prima, se derulează un întreg eurotrip cu începere din barul gării Beclean. Ca şi în cunoscutele „hagialâcuri” ale crailor de Curtea-Veche, traseul fantast e lung şi neverosimil de întortocheat (Beclean, Cluj-Napoca, Pietroşiţa, Gara de Nord, Atena, Zagreb, Graz, Viena, Budapesta, Arad, Simeria, Teiuş, din nou Cluj-Napoca şi din nou Beclean). La capătul lui aşteaptă răbdător „poetul”, cu o remarcă îndelung pregătită: „Unde ai lipsit atâta? Am crezut că ai plecat undeva!” (p. 50). De fapt, pare el să spună, nimeni nu pleacă, niciodată, nicăieri, căci nimeni nu se poate desprinde de magnetismul special pe care, în viaţă ca şi în cărţi, acesta îl exercită. Întreaga povestire e, în felul ei, o glosă şi un răspuns la un poem mai vechi al aceluiaşi Ion Mureşan, Cu supuşenie, Scardanelli, dedicat chiar lui Alexandru Vlad: „Zgură deasupra cărţilor - cântă şi tu -/ «Zgură deasupra cărţilor»/ iar osul frunţilor intrat ca un cuţit de piatră între file.// Iu-hu, iu-hu legile naturii şiau înfipt colţii în imaginaţia mea - cântă şi tu -/ «Iu-hu, iu-hu legile naturii şi-au înfipt colţii în imaginaţia mea»/ Iar diavolul n-a fost nicicând mai bine înfăţişat:/ era verde ca guşterul”. Poemul e mai lung, dar logica lui incantatoriu-contagioasă se poate intui de pe-acum. Poetul fascinează şi acaparează. Aparentele călătorii către „tărâmurile pustiirii”, el le orchestrează şi nici o escală nu scapă atenţiei sale.
Cealaltă proză e o irezistibilă mostră de umor şi, nu mai puţin, de comprehensiune. Tot despre misterul literaturii e vorba. Doar că aici misterul rămâne mister. E impenetrabil şi inaccesibil. Şi, pe deasupra, e strict personal. Şapca poetului are, în totului tot, ceva gogolian (de altfel, rusul e şi evocat în cuprinsul ei): poetul îşi pierde faimosul accesoriu într-o împrejurare complet străină lui şi, pentru că prozatorul posedă una identică, nu ezită să i-o ceară, convins că, de fapt, obiectul a migrat de unul singur. O întreagă cabală se naşte de aici, căci până la urmă scenariul e plauzibil. Dacă nu el, ci celălalt a fost neglijent? Atunci şapca trebuie să sentoarcă la adevăratul ei stăpân. Procesele de conştiinţă ale lui Alexandru Vlad sunt regizate exemplar:
„Sau poate că poetul scrie cu şapca pe cap. |ştia sunt nişte excentrici, pentru ei universul ţine de amănunte aproape invizibile pentru ceilalţi. Are poate impresia că, ţinute sub şapcă, ideile se comprimă, câştigă în densitate, se distilează în acele versuri ermetice pentru care este atât de preţuit. Şi dacă-i dau totuşi şapca mea? Probabil ar primi-o, considerând că i s-a făcut dreptate. Dar oare, dincolo de asemănare, are ea calităţile acelea intransmisibile pentru care poetul o caută de zile întregi? Pentru că nu poate fi vorba de-o şapcă obişnuită, pentru atâta nu face nimeni caz ! Poate sub şapcă îşi ascunde uneori singurătatea, mi-am spus amintindu-mi cât de vulnerabil părea cântându-mi noaptea târziu în faţa uşii, pe coridorul pustiu. Şi apoi am avut o revelaţie: dacă şapca mea are calităţi care mă afectează numai pe mine, pe care eu, în lipsa mea de sensibilitate poetică, nu le-am intuit? Şi lui să nu-i folosească la nimic, să-l apere doar de ploaie. Mi-am pus şapca pe cap ca să înţeleg mai bine: e limpede – doi suntem prea mulţi pentru acest oraş. La gândul acesta, m-am înspăimântat, mi-am scos şapca şi am privit-o cu luare-aminte. Ia te uită, drace. Nu mai sunt sigur că e şapca mea” (p. 128).
Totul într-un timbru molcom, lipsit de tentaţii isterice sau panicarde. Impresiile şi sugestiile, deloc puţine de altfel, nu ajung niciodată să aibă consistenţa respingătoare a insinuării. În fond, Alexandru Vlad nu e în război cu nimeni. Nici din literatură, nici dinafara ei. Dimpotrivă. Curiozitatea faţă de necunoscuţi îl împinge către reverii imprudente. A fi confundat pe stradă. Pare un fapt curent. Dar în realitate e un miracol, plin de latenţe şi de făgăduieli.. Cum ar fi, se întreabă la un moment dat prozatorul, ca dintr-una-ntralta, lăsând asemenea încurcături să evolueze, să ajungi chiar prieten cu necunoscutul care te ia drept altcineva. Unora le poţi onora cu gesturi de extremă dărnicie: cadorisindu- i cu obiecte dragi sau, la birt, cu băuturi „certe” (ce vasăzică, prin opoziţie, băutură „incertă” explică tot Alexandru Vlad, în altă parte). Nu e, totuşi, nici o urmă de naivitate în aceste ritualuri ele generozităţii. La originea lor stă numai tabla de legi a unui crez literar aparte. Pe care scriitorul l-a avut chiar de la începuturi: „Eram şi la vârsta la care aveam convingerea că toţi oamenii au secrete, iar locurile ar avea şi ele, fiecare, tainele lor. De altfel, când, datorită maturizării şi experienţei de viaţă, mi s-a luat un văl magic de pe ochi şi m-am lămurit că nu e neapărat aşa, actul scrisului a început şi el să sufere şi stazele scriitoriceşti să devină tot mai dese” (pp. 116 - 117).
Legate mai mult printr-o astfel de concepţie ecumenică decât printr-o intenţie auctorială (ele apărând pe parcursul mai multor ani în reviste ca „Vatra”, „Familia” sau „Observator cultural”), prozele de aici împărtăşesc un univers altminteri suspect de coerent. Ceea ce face ca titlul, cu tot echivocul său, să sune extrem de inspirat. Povestirea omonimă conţine, în eboşă, toate calităţile volumului. E de un realism tuşant (care exclude parabolicul sau regimul simplist al alegoriei politice), restituie cu fineţe importanţa detaliilor, apelează, chiar dacă uşor antifrastic, la mitologia prieteniei izbăvitoare, are, în sfârşit, şi mult haz. Pretextul îl reprezintă fragilitatea argumentelor acelor tenaci nostalgici ai comunismului, cărora Alexandru Vlad le contrapune, blajin, o istorie personală. Cura cu sâmburi de măsline (care, în anii aceia, în lipsa medicamentelor, putea trece lejer drept panaceu) e sistematic sabotată de conjuncturi. Aşa ieftine cum se spune c-ar fi fost, măslinele, totuşi, nu se găseau mai nicăieri în deceniul al nouălea. Galantarele magazinelor erau goale (inclusiv ale acelora „cu circuit închis”, destinate aparatnicilor). Proviziile speciale ale armatei (la care, nu fără eforturi, se putea ajunge uneori) nu erau chiar ce trebuia (fiind, lipsite de sâmburi, ceea ce îi prilejuieşte prozatorului descrierea tacticoasă a unei farse de destin pe cât de costisitoare, pe-atât de încântătoare). Până la urmă, soluţia pare să vină dintr-o improvizaţie gastronomică: un fost coleg, bine plasat în ierarhia partidului, îi promite să păstreze, după fiecare masă în familie, sâmburii de prisos. Şi nu numai atât, ci şi, pentru ca şarjei să nu-i lipsească nimic, să-i spele, să-i usuce. În fine, tot procesul tehnologic cuvenit unei asemenea întreprinderi farmaceutice de apartament.
După masivul şi epuizantul roman Ploile amare (2011), era cumva de aşteptat să urmeze un necesar exerciţiu de stretching, prin care prozatorul doar să-şi tragă sufletul, fără mari ambiţii şi fără gândul succesului. A reuşit însă mult mai mult. Căci, până şi în recuperare, el păstrează aici intacte graţia şi nivelul de performanţă din marea competiţie.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara