După primele pagini ale cărţii lui Radu Ţuculescu, Stalin, cu sapa-nainte, având în vedere şi fotografia extrasă parcă dintr-o peliculă neo-realistă reprodusă pe copertă, în care apar chiar eroii însemnărilor de început, cititorul va avea sentimentul clar că se află în faţa unei scrieri memorialistice, vândute sub eticheta "roman". Nu ar fi fost nici primul, nici ultimul caz de acest tip, în care autori relatează întâmplări reale, iar personajele sunt oameni perfect identificabili, cu numele lor adevărate, înscrise în cartea de identitate. N-am să înţeleg niciodată, de pildă, de ce o carte admirabilă precum Vremea încercuirii de Nicolae Stroescu-Stînişoară poartă titulatura "roman", în loc de "memorii", cum ar fi fost mai firesc. Cunoscându-l destul de bine pe autor, sunt convins că nu raţiunile comerciale au fost cele care au contat. Mai degrabă un soi de modestie, de bun simţ al omului speriat la gândul că unele fapte şi atitudini de rezistenţă în anii de maximă teroare ai puterii comuniste ar putea suna în urechea cititorului de azi ca o indecentă laudă de sine. Mai ales că în anii din urmă peisajele publicistic şi editorial româneşti s-au umplut cu eroi de după război. Altfel spus, în cazul lui Nicolae Stroescu-Stînişoară, autorul s-a gândit, probabil, că este mai bine ca cine nu crede faptele relatate să aibă libertatea de a le interpreta în cheie fictivă.
De la început trebuie să spun că nu acelaşi este cazul cărţii lui Radu Ţuculescu. Dincolo de primele aparenţe, Stalin, cu sapa-nainte este un excelent roman şi nimic altceva. O ego-ficţiune (post)modernă în care, un autor contemporan părăsit de nevasta plecată la cules căpşuni în Spania, se străduieşte să scrie un Bildungsroman apăsat autobiografic, pe fondul sonor al manelelor revărsate generos prin ferestrele apartamentului său de bloc şi al obsedantelor scandaluri care dau dependenţa milioanelor de români de emisiunile informative ale posturilor de televiziune. Până la urmă şi bătrânul procedeu mise en abîme se dovedeşte o pistă falsă, palierul celui care scrie transformându-se la rândul său, încet, dar tot mai evident, într-un roman paralel în care scriitorul din ficţiune devine eroul unei poveşti erotice, cu tente moraliste şi existenţiale, dar sfârşite într-o manieră horror. Una peste alta, până la urmă avem de-a face cu două romane în corpul aceluiaşi text.
Poate părea bizar, dar, din punct de vedere naratologic, mult mai interesant este romanul secund, cel pe care l-am definit ca fiind un Bildungsroman. El poate fi citit şi ca un excelent studiu despre modul în care funcţionează memoria umană. Privind retrospectiv, naratorul are revelaţia faptului că faptele, vorbele, trăirile, senzaţiile, reţinute de memorie ca fiind esenţiale pentru devenirea sa, au un caracter pur aleatoriu. În momentul în care a trăit anumite situaţii sau senzaţii nimic nu sugera importanţa lor viitoare, faptul că ele vor fi înscrise definitiv în memoria sa şi că vor fi primele care vor răspunde la un eventual apel. Mirarea naratorului este rostită cu voce tare: "Îmi amintesc cuvintele, oare cum de mi-au rămas atât de clar întipărite în minte? Ciudat animal şi memoria asta. Reţine la întâmplare, se pare, fără nici o strategie, într-o dezordine căreia este inutil să-i cauţi vreo explicaţie. Dintr-o dată îţi aduci aminte de o replică, de un miros, de-o culoare dintr-un trecut mai mult ori mai puţin îndepărtat. Eu cred că ceea ce persistă cu mai multă convingere şi mai multă personalitate este mirosul. Mirosul cailor. Mirosul fetei cu cozi negre, groase şi lucioase prin care se insinuau panglici mătăsos-colorate" (p. 26). S-ar putea spune că, cel puţin în privinţa mecanismelor de recuperare a memoriei, Radu Ţuculescu se află mai aproape de Mircea Cărtărescu şi mirosul oalelor puse pe foc în bucătăria comună a copilăriei sale decât de Marcel Proust şi celebrissima sa madeleină scufundată în ceai.
Nici maniera de lucru a lui Alexandru George din Oameni şi umbre, glasuri, tăceri nu îi este străină lui Radu Ţuculescu. Ce companion poate fi mai de folos pentru a coborî panta timpului decât un album de fotografii? Ilustraţia de pe copertă în care autorul, în vârstă de trei ani, este surprins în mijlocul unei întâlniri vesele (instantaneul surprinde exact momentul în care se toarnă vin în pahare) a tatălui său cu doi prieteni foarte apropiaţi, demonstrează că prozatorul s-a folosit din plin de aceste ajutoare de memorie. De altfel, în debutul cărţii această întâlnire este descrisă cu un lux de amănunte greu de acceptat ca provenind din amintirile unui copil care la vremea respectivă avea doar trei ani. Mai mult ca sigur, la fel ca Alexandru George, autorul a privit îndelung fotografia, s-a impregnat de atmosfera ei şi, ajutându-se poate şi de relatările auzite în timp de la părinţii săi, a refăcut un cadru, dacă nu autentic, măcar foarte verosimil.
Confesându-se lui Gabriel Liiceanu, Cioran remarca uimit că în amintirea sa anumite locuri prin care a umblat în copilărie aveau dimensiuni mult mai mari decât în realitate. Şi dădea exemplul faimoasei (din corespondenţa sa) coaste a Boacii. Ceva asemănător se întâmplă şi în scrisul lui Radu Ţuculescu. O situaţie reală se amplifică în imaginaţia naratorului până când contururile ei ajung să frizeze suprarealismul. O glumă făcută la şcoală unei profesoare arogante se combină în memoria afectivă cu gaguri din marile comedii sau din filmele de desene animate. Dată fiind obsesia profesoarei pentru curăţenie şi desele jigniri pe care le aducea elevilor pentru presupusa lor lipsă de igienă, Adrian Loga (personajul narator) şi cel mai bun prieten al său, Răzvan Ionescu se hotărăsc să o pedepsească exemplar. Au frecat clanţa de la uşă, băncile, catedra şi tabla cu usturoi, apoi i-au rugat pe toţi colegii să ronţăie câte o bucăţică. Felul în care este descrisă reacţia sclifositei profesoare ţine mai degrabă de imaginaţia apriorică a autorilor farsei decât de realitatea propriu-zisă: "Ochii i s-au bulbucat zdravăn. S-au umflat rapid, ca nişte gogoşi. A deschis gura, ca şi cum s-ar fi sufocat. Şi-a ridicat mâna dreaptă în faţa ochilor îngroziţi. De pe ea se scurgeau bale subţiri de usturoi. A ţipat continuu, până când tabla se desprinse din perete, iar o fereastră pocni ca o beşică de porc. S-au cutremurat pereţii. Nişte pereţi jilavi, înmuiaţi în miasme. A ţâşnit afară din clasă direct prin uşa închisă, în vreme ce ţipătul i se transforma în urlet. În cancelarie se prăbuşi peste masa lungă, acoperită de postav vişiniu, şi leşină cu un horcăit suprem. Profesorii aflaţi în cancelarie constatară cu mare încântare că domnişoara Mökösch pute!" (p. 73)
Cu multă dezinvoltură se mişcă Radu }uculescu pe mai multe registre stilistice. Stilul său narativ este în permanenţă adaptat perfect la meandrele poveştii. Autorul se simte la fel de confortabil în registru sentimental-melancolic ca şi în cel burlesc, existenţial, absurd, erotic şi chiar trivial. Scrisul său, mereu atent la detaliile cele mai fine este pe deplin natural, chiar şi atunci când trivialitatea pare a depăşi normele general acceptate. Ca în filmele lui Emir Kusturica, autorul îngroaşă cu bună ştiinţă anumite linii pentru a scoate mai bine în evidenţă specificul lumii în care se învârt personajele sale. Dialogul tâmp-absurd cu portarul de la spitalul în care lucra tatăl său şi grobianismul replicilor de după aventura erotică a naratorului-matur cu studenta Kuki definesc, mai bine decât multe pagini de comparaţii şi analize, specificitatea lumilor de ieri şi de azi.
Inteligent, sensibil, original, inovator, mereu atent la zgomotele lumii în care trăieşte, excelent constructor narativ (sângele textualist apă nu se face), Radu }uculescu este unul dintre prozatorii foarte importanţi de astăzi. Romanul său, Stalin, cu sapa-nainte o dovedeşte fără putinţă de tăgadă. Din păcate, ca şi în cazul altor autori cu domiciliul în provincie, sau care se ţin departe de bârfele şi coteriile literare (Dan Perşa sau Alexandru Ecovoiu, de pildă), despre cărţile sale se vorbeşte mult mai puţin decât ar merita. Cu siguranţă locul său (şi al romancierilor menţionaţi) în proza românească de după căderea comunismului ar trebui reevaluat.
