Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Cu pucul la Securitate de Mircea Mihăieş

Un truc de mare efect, predat tuturor agenţilor secreţi, de la KGB la CIA şi de la Sercuritate la MI5 (îl puteţi găsi în orice carte dedicată subiectului) îl constituie strategia confruntării frontale cu adversarul. Esenţa e cât se poate de simplă, însă necesită nervi tari. Să luăm un exemplu simplist: cineva te acuză că i-ai furat telefonul mobil de pe masă. Pus în faţa afirmaţiei directe, e obligatoriu să găseşti o modalitate de a evita confruntarea frontală. Nu vei spune niciodată că ai furat sau nu, ci începi o dizertaţie despre producţia de "celulare" a planetei, despre cele mai spectaculoase modele, despre ce pregătesc japonezii în domeniu şi alte fleacuri menite să abată atenţia de la subiectul propriu-zis. Apoi, când vigilenţa adversarului e adormită, spui că nu eşti singurul care fură, că, de fapt, există o nobleţe a furtului şi că, în general, prost eşti tu, cel furat, şi nu individul inteligent care te-a deposedat de obiect.

O tactică de acest gen a fost întrebuinţată de Dan Voiculescu în chestiunea dosarului de Securitate. În primă instanţă, el a susţinut sus şi tare că n-a avut vreodată de-a face cu oamenii de la "Ochiul şi Timpanul". Apoi, că singurele sale contribuţii la tezaurul de hârtii al sinistrei instituţii au fost nişte banale documente de serviciu. Mai mult, că la fel ar fi procedat şi Traian Băsescu, pe vremea când era comandant de vas. În fine, într-un acces de furie şi disperare, a afirmat, megalomanic, că toţi angajaţii din vremea statului comunist, adică vreo opt milioane de inşi, au colaborat cu Securitatea. Nu pot vorbi în numele celorlalţi şapte milioane nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă, dar eu unul n-am turnat pe nimeni, niciodată. Şi, în numele acestui fapt, îl calific pe Dan Voiculescu drept un mincinos fără ruşine.

E treaba sa că a făcut carieră sub comunişti, îl priveşte că n-are nici o remuşcare pentru comportamentul din trecut. E, deocamdată, de natură secundară chiar felul în care a acumulat o colosală avere - deşi unii văd o legătură directă între afacerile sale şi relaţiile cu Securitatea. Ce începe să fie treaba oricărui român e faptul că un astfel de individ, care ne consideră pe toţi turnători, vrea să ne fie şef. Prin faptul că ne-a jignit, că a avut neobrăzarea să ne coboare la acelaşi nivel moral cu el, individul merită întregul dispreţ. O fi Dan Voiculescu talentat la făcut bani, dar la curaj şi demnitate e un jalnic repetent.

În loc să-şi asume păcatele trecutului, fostul hocheist ne aruncă în faţă găleata cu lături. Doar-doar reuşeşte, prin acuzaţii zvârlite în stânga şi-n dreapta, să ne facă să uităm cu cine avem de-a face. Până în clipa de faţă, ziarele dau drept sigură activitatea sa de turnător. Şi încă unul care s-a acoperit de ruşinea de a fi făcut "poliţie politică". Disperat că lumea îl vede, în sfârşit, în adevărata sa lumină, asemeni personajului descris de Marin Preda, încearcă să arunce cu noroi în cine poate. De vină ar fi, în opinia lui "Felix", Mircea Dinescu, membrul CNSAS care ar fi sugerat presei adevărul. Perfect fals: până şi un începător într-ale jurnalisticii şi-a dat seama care a fost verdictul Consiliului CNSAS fără ca Mircea Dinescu să fi deschis gura: pe de o parte, era o decizie definitivă (cu alte cuvinte, oricâte elemente noi ar fi apărut, adevărul celor reieşite din dosarele consultate nu putea fi răsturnat - adică s-au găsit probe ale colaborării sale), pe de alta, că presa va afla verdictul abia peste două săptămâni. Chiar fără să fi consultat legea, puteai deduce că un astfel de interval e necesar doar atunci când se dă dreptul la contestaţie. Or, nici un om cu mintea întreagă nu contestă o decizie care îl avantajează!

În clipa de faţă, nu se mai pune problema credibilităţii au lipsei de credibilitate a lui Dan Voiculescu. Din păcate, el este şeful unui partid aflat la guvernare şi a ajuns în Parlament printr-un sperjur. Ce poziţie va avea partidul faţă de omul care, pe de o parte, li s-a înfăţişat drept un apărător al "umanismului", iar, pe de alta, turna (citez din presă, nu inventez!) pe rupte la Securitate. Ce credibilitate pot avea nişte oameni care acceptă în fruntea lor un individ al cărui dispreţ e atât de mare încât îi consideră, la grămadă, turnători pe toţi contemporanii?

Rămâne, fireşte, chestiunea la care nu se poate răspunde în mod definitiv: ce anume îl poate împinge pe un individ cu trecutul lui Dan Voiculescu în zona sinucigaşă a dezvăluirilor primejdioase? N-avea suficienţi bani? Nu-i ajungea puterea? Nu era mulţumit cu influenţa exercitată prin canalele de televiziune şi presa scrisă aflată la dispoziţia sa? Nu îl satisfăcea gustul puterii conferit de poziţia de etern şef "umanisto-conservator"? Se pare că nu. Dac-ar fi vorba de un alt individ, probabil că s-ar fi spus că-l apăsa vina inconştientă a răului comis în vremea comunismului şi că, prin mărturisirea păcatului, încerca să-şi ispăşească vina. Nu cred că astfel de argumente pot fi invocate în legătură cu Dan Voiculescu. Agresivitatea, aroganţa şi felul jignitor în care a cerut să fie cercetate noile dosare scoase din ghearele Securităţii sugerează două lucruri: ori că personajul mergea la cacialmaua absolută, ori că avea asigurări că probele referitoare la activitatea sa de turnător au dispărut.

În oricare din situaţii, e evident că şeful "conservator" are serioase probleme de raportare la realitate. Şi atunci, cum mai poate avea pretenţia de-a rămâne în fruntea partidului? Din câte îmi dau seama, nu există nici o şansă ca el să-şi depună demisia. La felul în care se desfăşoară întâlnirile în acel partid (cu aplauze insistente la adresa liderului, cu o regie atent gândită a tot ce mişcă) posibilitatea ca Dan Voiculescu să fie dat de-o parte e exclusă. Faptul că un alt personaj cu enorme probleme de biografie trecută şi de imagine curentă, Gheorghe Copos, se află în fruntea partidului spune ceva despre interesele care i-au adus împreună pe astfel de indivizi.

Nu am suficiente date pentru a mă referi la activiştii din teritoriu, dar un vechi proverb spune că "cine se aseamănă se adună": era cât pe ce ca însuşi Adrian Năstase să primească azil în acest partid care are atâtea motive să urască CNSAS-ul, cu ai săi "lingători de dosare" - cum îi califica nepotul mătuşii Tamara. "Soluţia imorală" a aducerii la guvernare a echipei lui Dan Voiculescu îşi arată, din ce în ce mai urât mirositor, neajunsurile. Dacă un individ, precum "umanistul" de serviciu al Securităţii, are impertinenţa să se autodesemneze pentru funcţia de vice-premier şi singura reacţie cu adevărat adecvată rămâne aceea a lui Marius Oprea - care a anunţat că-şi depune demisia, în caz că va fi obligat să lucreze, în Guvern, alături de posesorul pseudonimelor "Felix", "Mircea" şi "Dorin" - înseamnă că în România a mai rămas mult prea puţină onoare, dar enorm de multă prostie. Cei care-şi închipuie că a lucra alături de Dan Voiculescu nu duce la nici un fel de consecinţe (ca şi cei care lucrează pentru el!) se înşală amarnic. Cineva obişnuit să mintă, să ni se înfăţişeze drept altceva decât este în realitate, sfidând bunul simţ şi acuzând cu impertinenţă pe oricine nu-i face pe plac, nu poate să nu infecteze, mai devreme sau mai târziu, mediul în care respiră.

Nu cred că, pentru românul de rând, destinul lui Dan Voiculescu are vreo importanţă. Dar tocmai acest destin ar trebui să-i înfurie pe mulţi dintre cei târâţi într-o aventură politică care le-a ruinat carierele: a fi membru al Partidului Conservator înseamnă, în clipa de faţă, a accepta să fii în solda unui turnător.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara