Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Cu profesorul de franceză în Trogloditenland de Ioan Holban

Budila-Express din volumul Cinci (1982) şi Strada Castelului 104 (1984) sunt reperele poeziei lui Alexandru Muşina, volumele ulterioare corectând şi completând ceea ce n-a lăsat cenzura acolo, cum se întâmplă cu Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), carte apărută abia în 1992 sau adăugând, adâncind teme, motive şi figuri lirice – embrioni încă în anii debutului – în Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia şi alte explorări (1994), Tea (1998), Personae (2001), Şi animalele sunt oameni (2002), Hinterland (2003), Poeme alese (1975- 2000), o antologie tipărită în 2003, Album duminical (2008). Poemele volumului Strada Castelului 104 dezvoltă câteva raporturi tensionale care definesc şi personalizează lirica lui Alexandru Muşina în peisajul, iată, destul de variat al liricii generaţiei de poeţi, care intră în lumea literaturii la începutul deceniului nouă al secolului trecut.
Decisive sunt aici întâlnirile cu prietenii care, conform portretuluirobot, practică diverse jocuri de cărţi, beau sânge albastru, venin amărui şi se trezesc cu apă de busuioc, dar şi ceea ce aş numi o poetică a evenimentului, structurată pe etaje temporale – prezent, trecut, imperfect – atent elaborate şi pe niveluri de semnificare care pun în valoare discursul liric în raport tensional cu retorica goală de conţinut; amfiteatrele străvezii ale emoţiei şi păianjenii „suavi şi persuasivi” care obosesc ascultătorii cu interminabile discursuri, cineva care citeşte poezii vorbeşte despre o lagună „în care pescarii noştri obţin recolte superioare ihtiologic”, în vreme ce poetul întreabă despre cocioaba de sticlă „înconjurată de pari plini de capete vorbitoare”, fiecare nivel de semnificare având un personaj, o figură lirică de referinţă: prietenii care „se cară bombănind nemulţumiţi”, unul care zice, cel care mânca salam („străjuit de un câine albastru”), prietena „amăruie” şi, mai ales, orbul desfac învelişul realităţii pentru a găsi himera realului de dincolo: orbul
Poezia noastră contemporană începea cu o viziune a sentimentelor, în anii ’60 ai secolului trecut, pentru ca, prin poeţi precum Alexandru Muşina, Călin Vlasie, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitraşcu, Nichita Danilov, Elena Ştefoi, Liviu Antonesei, Marta Petreu, Florin Iaru, să continue cu o viziune a apocalipsei, în cenuşiul cotidianului, dincolo, în structurile imaginarului sau în biografia fiinţei interioare; la Alexandru Muşina, în Strada Castelului 104.
Între realitatea referenţilor şi himerele imaginarului, între semnificantul şi semnificatul numelor se face un permanent schimb: poezia nu cumpără şi nu vinde decât, iată, o bucată de timp ori un început de speranţă. Realul senzitiv dăruieşte, eventual, „praf de aur”, un ban „calp şi plăpând” poate fi schimbat pe o „privelişte cu zei şi zefire”, guzganii care urcă prin coapsele prietenei amărui „acoperă” preţul unui scarabeu de aur şi al unei lăcuste verzi, trupul face un troc cu sufletul, oferind „spasmul îngheţat” pentru nişte dansatoare „ca nişte răni ce abia se ghiceau”, realitatea târguieşte experienţe pentru nişte himere
Basmul, zona intermediară dintre experienţele realităţii, care au dat greş, consumate fără martorii care vor fi fost ucişi şi himerele rătăcite în întâmplările adolescenţei, cu omul de aer, de ivoriu, de celofan plutind pe deasupra oraşului, în privirea din ochii zilei-jivine, alături de o strălucitoare, „nemaivăzută femeie” ori dintre o geografie fixată în Sud, Nord şi „marea Asie” şi călătoriile unui călător care n-a plecat niciodată, nicăieri, se identifică, în Strada Castelului 104, în baladescul unui burg medieval.
Frapantă, dar deplin funcţională în perspectiva raporturilor tensionale pe care se construieşte poezia lui Alexandru Muşina este cromatica; culoarea dominantă a albastrului care, asemeni seninului unui cer de vară, apropie şi îndepărtează lucrurile e aproape-departe, unind şi despărţind experienţele realităţii de himerele realului; albastru e sângele pe care îl beau prietenii, dar şi sângele ciorilor, rătăcite sub arcadele albe, câinele care îl păzeşte pe „cel care mânca salam” şi ochii adolescentului întârziat ori ai suavului prinţ, ierburile şi încăperea care e alternativa „putregaiului” realului dintr-un poem precum Ruth şi eu cel tânăr.
Poetul din Strada Castelului 104 va fi urlat despre libertate şi scris, a refuzat să fie un poet de curte, laureat, a băut, s-a întristat, a delirat despre adolescenţă, moartea pasiunii şi pericolul de a i se frânge pana sub tiranie.
Alexia consacră jocul cu vorbele, ca în prima carte a lui Daniel Turcea, Entropia: un oniric printre optzecişti, ar zice Dumitru Ţepeneag care găseşte în onirism sursa literaturii generaţiilor de după mişcarea anilor ’70.
Înainte de a fi o carte, textul lui Alexandru Muşina e un înscris al său despre sine; astfel, textul poetic răspunde celui teoretic.
Într-un alt orizont, despre frică şi despre femei e cartea din 1994; Trogloditenland, numită şi Hinterland, Tristolitania, Lingeblidania, Genuflexia, Polentia, cu al său „doinomălai”, Papuaşia, Neurastenia, Scatofagia – Kakania, în fond, rămâne teritoriul fricii, al parodiei şi al spectacolului care începe, iată, în spatele cortinei; totul e prevăzut, textul e scris, gesturile, culoarea costumelor, conversaţia: ceea ce în teatru se numeşte caiet de regie. (Surprinderea serii. Eseu). Cum se (stră)vede, realul e o himeră, un fel de realitate, e noul real, când se inventează nume noi obiectelor şi când poetul primeşte, în sfârşit, un alt nume: poetul fisurii, cum se spune în Scrisoare către Romi cel creţ, profesor. Dar poate de cea mai spectaculoasă metamorfoză „se bucură” (cum zice „marele gagicar”) femeile din poezia lui Alexandru Muşina; cuvinte în poemul Luni. Oamenii sunt buni din volumul Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), femeile primesc, în Tomografia şi alte explorări, o identitate, un nume, un chip şi, uneori chiar, o biografie, se personalizează, capătă conturul apăsat al unor figuri lirice: o „gagică a-ntâia” şi Silvia V., „blondina cu care am făcut amor”, vali, lumi, ky, oana, rodi, tina şi doiniţa, viviana (de)construiesc himera realului – prinţul, gigolo, poetul fisurii, marioneta, profesorul de limba franceză, gagicarul.
Ceea ce în proza subiectivă, în jurnalul intim scris la limită (de Pavel Dan, Octav Şuluţiu, Camil Petrescu în veacul trecut, de exemplu) este vârsta de aur a personajului-narator, în poezia lui Alexandru Muşina se fixează la douăzeci de ani, în figura lui Pero Zubac, „idolul meu”; e poezia însăşi, astfel încât Album duminical, Poeme alese, Hinterland, Şi animalele sunt oameni, Personae, Tea, Tomografia şi alte explorări, Aleea Mimozei nr. 3 se scriu privind înapoi, spre începuturile care se află în Budila- Express şi Strada Castelului 104. S
În illo tempore, „când e toamnă în toate departamentele trupului meu”, poezia lui Alexandru Muşina spune povestea teraselor adolescenţei, dar şi nuvela unei dimineţi blânde, când răsare Steaua Păstorului, când visele adolescenţei se prefac în obiecte, iar figurile lirice devin simple vocabule; sunt marionetele dintr-o altă piesă, unde femeia e, în fapt, o „prinţesă flască de porţelan, contesă beată”, camera miroase a hârtie, cuvintele sunt de staniol, femeile-amintiri leapădă „hârtie creponată”, Tea, himera însăşi e „din staniol”, stelele sunt „de jucărie”, sângele e „plin de cârpe”, chipul fiinţei e cu „frunze de soc şi de arţar”, îngerii suflă în trâmbiţe de gips, cititorul însuşi – mon semblable, mon frère – e din mucava: decupăm şi lipim.
Cum e Aleea Mimozei la numărul 3, pe unde trece osia lumii, dezvăluie poetul în Album duminical, după cincisprezece ani; aici femeile şi prietenii care „beau sânge albastru” şi se trezeau cu „apă de busuioc” sunt vecinii de bloc (domnul şi doamna Puiu, Dorel şi Simona, balerina de la 2, o coadă la ouă, sinchibinghi); „eul” din Aleea Mimozei nr. 3 vinde bulbi de flori şi merge la televizor, la George, pentru o semifinală Steaua- Anderlecht, e „scos din plan de ticăloşii ăia de la Albatros”; şi când nu e deriziunea prezentului năruit, e (aproape) o elegie din illo tempore: „Mirosul teilor îmi aminteşte/ Că am fost tânăr/ Acum câţi eoni?/ Merg prin tunelul de sticlă/ Şi le privesc: femei. Aerul pe care-l respiră/ M-ar ucide instantaneu”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara