Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Cu poezia pe contrasens de Marius Conkan

Octavian Perpelea, Cu dricul pe contrasens, Bucureşti, Editura frACTalia, 2015, 98 pag.

Un debut singular în rândul cărţilor de poezie apărute recent este Cu dricul pe contrasens, semnat de Octavian Perpelea (n. 1977). Capabil, nu doar datorită vârstei, să scrie poezie de calitate, autorul îşi ficţionalizează în sens anecdotic existenţa, fără să se îndepărteze de fondul real al lumii observate, pe care îl defamiliarizează folosind (auto)ironia şi umorul ca stări generale.

„Personajul” Perpelea, central în volum, se caracterizează ca „diliu”, adică respinge gravitatea, meditaţia lirică, în favoarea unei poezii create din esenţa comic-ludică a realităţii. Avem de-a face cu un eu farsor, care se joacă şi se distrează pe seama situaţiilor cotidiene, inventând scenarii (pseudo)realiste pline de haz. Chiar dacă îşi au sursa în imaginaţia explozivă, la „limita delirului”, poemele sunt ţinute sub control de o luciditate care pune ingenios în scenă situaţii groteşti şi absurde, ca decupaje ale unei lumi transcrise de o conştiinţă „dilie” („ascult liturghia Lambada/ liturghia Coco Jambo/ liturghia Of, viaţa mea/ sunt nebun Doamne/ ajută nebuniei mele”, p. 21). Antieroul Perpelea ar putea fi, cu diferenţele estetice de rigoare, o versiune actuală al lui Peer Gynt, picaroul lui Henrik Ibsen, deoarece este un caracter histrionic, având mereu o dispoziţie de „troll” şi refuzând realitatea ca atare. Un astfel de eu „aflat în punctul de fugă/ al realităţii” (p. 13) îşi arogă false superputeri şi îşi închipuie viaţa rulând în scurtmetraje care devin expresia unei mitologii urbane de ordin personal. El mitifică, de asemenea, şi vieţile altor personaje care se află la graniţa dintre realitatea propriu-zisă, nefalsificată şi lumea imaginară (v. poemele catwoman şi strada frumuseţilor de altădată). „Protagonistul” Perpelea este, în acest sens, un cor de voci marginal-eroice care traduc în limbaj comic o lume imediată, a degradării sau chiar a nimicului. Autorul construieşte asemenea scenarii fanteziste tocmai pentru a scoate la iveală natura fadă şi, adesea, dramatică a realităţii, dar şi pentru a-şi afirma refuzul programatic al acesteia.

Pe de altă parte, Octavian Perpelea denunţă patetismul şi poza exagerat lirică prin chiar jucarea lor în scop subversiv („sentimentul iubirii/ se extindea/ ca igrasia/ în grajdurile dezafectate/ ale C.A.P.-ului”, p. 19). Poetul prelucrează diverse registre de stil şi referinţe culturale ca să creeze spaţii heterotopice (cum este Berceni), unde tragicomedia şi cinismul sunt literă de lege. Astfel, autorul ia în derâdere tocmai metehnele lumii literare şi sociale, folosind adesea un tip de discurs clasic, mulat pe un imaginar subversiv-umoristic. Fronda reprezintă la Octavian Perpelea mai degrabă un soi de mimare a ei în spirit ludic, prin apelul la imagini, scene şi personaje derizorii. Poetul atacă noţiuni şi teme majore pe care le aşază sub semnul unor poveşti şi portrete ce emană o magie a banalităţii (cum este cel al beţivei Lucica). Expresii ca „frumuseţea lumii”, „piatra filosofală”, „imitatio Christi” sunt doar nişte false indicii tematice, cu trimitere spre scenarii imprevizibile, în care latura inedită, defamiliarizată a banalului, absurdului şi grotescului este situată în planul de rezistenţă al poemelor. Sunt ironizate şi dejucate, astfel, postúri canonice, din mainstream-ul cultural, în asemenea construcţii originale, care i-ar face invidioşi chiar şi pe cei mai buni interpreţi de stand-up comedy: „meditez în poziţie lotus/ exersez pranayama/ &-n jurul meu/ e plin de muşte verzi/ care bâzâie isteric/ sunt atât de multe/ încât nu ştiu/ dacă am ajuns/ un mic iluminat/ sau m-am prefăcut/ într-un rahat” (p. 41).

Felul în care autorul se dezice de percepţiile abisale (pseudofilosofice, acut lirice şi meditative) ale realităţii şi ale sinelui este vizibil în acest autoportret cu valoare de artă poetică (deşi nu cred că în cazul lui Octavian Perpelea putem vorbi de artă poetică în sensul tare al conceptului): „mi-a fost mereu silă/ de condiţia mea/ aş fi vrut să fiu/ un viermişor/ cu nevoi simple/ iar graniţa lumii mele/ să fie pieliţa unei/ cireşe” (p. 47). Iubirea, vizionarismul, angoasa, moartea, toate primesc o înţelegere de „caterincă”, în aşa fel încât nimic din ce reprezenta odinioară adâncimea metafizică a poeziei nu îşi mai găseşte locul în poemele lui Octavian Perpelea (v. de adio şi vizionarism). Cu toate acestea, ceea ce divulgă asemenea poeme scrise în ritmuri băşcălioase este tocmai o lume decrepită existenţial, fapt ilustrat mai ales în ultima parte a volumului.

Chiar dacă poezia din Cu dricul pe contrasens îl situează pe autor în vecinătatea unor poeţi foarte buni precum Matei Hutopila sau Florentin Popa, e de aşteptat ca nu doar poemul cu poantă (uneori schematic şi cu efect căutat) să traseze destinul literar al lui Octavian Perpelea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara