Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Cu ochii pe ceas de Simona Vasilache

Mizilul are parte, în proza scurtă, să zicem aşa, de cel puţin o pereche de priviri complementare. Nu ştim cu siguranţă dacă orăşelul Z…, în care opreşte, 25 de minute, trenul care-i aduce pe Vodă şi doamna este urbea harnicului Leonida Condeescu, bănuim doar atât cât sintagma o zi solemnă ne îngăduie.
Fapt e că, şi în 25 de minute, şi în O zi solemnă, timpul nu ajunge. Sus-numitul Leonida încearcă să facă dintr-un minut, cât opreşte în gară expresul de Berlin, o sărbătoare. La fel, zăbovirea familiei regale, deturnată spre beneficiul doar al unei părţi din notabilităţile oraşului, se doreşte cât mai îndelungată, să ajungă la toţi. Mizilul după Caragiale e un loc al precipitării, al elanului, fie el cât de ridicol.
Acest timp pe fugă, de la sfârşit de secol XIX, prisoseşte patruzeci de ani mai târziu, când scrie Bogza O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil (reportajul apare în 1968 la Editura pentru Literatură, cu o prefaţă a lui G. Dimisianu). Descrierea oraşului, văzut din trăsură, seamănă bine cu vederea lui Caragiale: relief luminat şi nimic altceva. Nu întâmplător, telegrama pe care Bogza, peste fire de plictisit, vrea s-o trimită din Mizil ar putea să poarte semnătura lui Caragiale. O semnează, până la urmă, cu un Caragiale din care scoate mai bine grecul, Caragealis. Locul, aşa cum îl găseşte Bogza, aminteşte pretutindeni de Caragiale, care l-a dezmierdat cu tandră ironie pentru lucrurile făcute în zadar. Parohia dă pământ în arendă, un tâmplar face coşciuge. Şi timpul curge mai departe.
Ariditatea vieţii orăşeneşti „la poalele Carpaţilor” nu privează reportajul lui Bogza de câtimea lui de poezie: „Mă simt rătăcit undeva, în lume. Mi-aduc aminte, nu mintea, ci altceva mult mai profund din mine îşi reaminteşte: aşa mergeam în amurg, singur pe străzi, când ieşeam de la şcoala primară. E atât de mult de atunci! Şi după atâta vreme, după atâţia oameni cunoscuţi şi iubiţi, mă găsesc iarăşi singur, pe străzi, într-un amurg de toamnă. Lumea mi se pare o ceaţă, ceva nebulos, nedesluşit, care în clipa aceasta mai e şi rece, ca un vânt de toamnă cu picuri de ploaie. (minutul 73)”. S-or fi găsind, oare, madlene la Mizil?
Doar lipie, surprinzător de ieftină, încarnând o poftă copilărească pentru nimicuri, o poftă de neieşire din rând. Totul în jur e atât de mecanic încât devine suprarealist, înşirându-se privirii ca un inventar nesfârşit de cioburi. Fire care se rup, ca în episodul femeii care încearcă să-şi ducă acasă bărbatul beat mort. Distracţia, pentru câteva clipe, a unui cârd de copii.
Ce este anti-caragialian la Mizil? Nepăsarea faţă de ziare. În minutul 115, un vânzător de presă desluşeşte de ce merge prost afacerea: „oamenii sunt plecaţi la vii, cu culesul. N-au timp de ziare.” Imediat, reflecţia: „Simţisem eu că oraşul e gol într-un fel care nu putea fi normal.” Gol, fiindcă târgoveţii au plecat la munci, sau gol fiindcă îi lipseşte acea viaţă îndărătul gazetei care face spuma lumii lui Caragiale? Fără interpretare, faptele şi chipurile par mult mai şterse – discuţia cu ispititoarea, de dincolo de geam, fată de la Telefoane stă mărturie. Pentru ea, venită din „provincie”, adică de la ţară, Mizilul este un liman. De unde se vede că judecata stă în sistemul de referinţă. Pentru Caragiale, Mizilul e o gară cu prieteni. Pentru Bogza, care tânjeşte după el pesemne livresc, ca loc unde lucrurile se zbat să se mişte, e o dezamăgire plină de plictis. Tot ce a încercat Leonida să pună pe picioare e ruină. Morbul provinciei intră în îmbrăcăminte, în priviri, în indiferenţa vieţii faţă de oameni şi-a oamenilor faţă de ea. Şi te uiţi la ceas doar spre a nu pierde, penibil, trenul. Acela care a făcut, odinioară, gloria oraşului, ajungând, în anii dinainte de al doilea război, când lumea, altminteri, e în fierbere, să-i puncteze decăderea.