N-am mai văzut-o de luni de zile pe femeia cu făptură transparentă care cerşea fără să ceară, fără să scoată un cuvânt. Când vremea era năpraznică, intra în biserică la adăpost, rămânând în colţul cel mai bine umbrit, privind de departe la lume, la icoane, la sfinţii pictaţi pe pereţi. Când timpul era dulce, se aşeza în pridvorul bisericii Visarion, stingheră, de-o parte, neamestecându-se cu ceilalţi săraci care ocupau locul cel mai mănos în vadul trecătorilor. Ea rămânea nemişcată pe locul ei, în vreme ce toţi ceilalţi se mişcau de colo-colo, zgribuliţi în răcoarea dimineţilor, în aşteptare. Singură, ca fără gânduri pentru lumea aceasta, grija ei părea să fie să nu stea în drumul nimănui, să nu i se dea atenţie, să treacă neobservată, să nu bage nimeni mâna în buzunar pentru ea, ca s-o miluiască. Am întrebat-o de ce rămâne înadins stingheră şi de ce parcă se înfricoşează de bănuţul primit? Haina ei subţire de tot, cu aspect de carton putred, gata să se destrame, aceeaşi de ani de zile, m-a făcut să-i aduc de-acasă ceva de îmbrăcat. În duminica următoare însă, femeia şi-a făcut apariţia tot în costumul ei străvechi şi ponosit. Cu o voce subţire de tot şi cu un zâmbet suav pe întreg chipul mi-a răspuns la întrebare, că dăduse lucrurile primite unora mai săraci decât ea. Trebuia s-o fi întrebat cum o cheamă, dar nu mi-a dat în gând. "Mie nu-mi mai trebuie nimic pe lumea asta" mi-a spus cu o încredere şi o încântare cu neputinţă de acceptat ca venind din sufletul unei fiinţe atât de sărace. Eu am de toate. Soţul meu mă aşteaptă în cer. Îl visez mereu. De când s-a dus, tot clădeşte acolo o casă nespus de frumoasă pentru amândoi. Stau pe-aici, cât m-o mai ţine Dumnezeu, ca să-mi ajut în răstimp rudele, din ce primesc. Eu am de toate. Dar soţul meu nu se grăbeşte, lucrează încet, temeinic. Când va termina de clădit casa, mă duc la el"...
           
Nu l-am mai întâlnit nici pe nea Ionică, din Piaţa Romană, bătrânelul fragil cu trupul şi cu sufletul. Şi el cerea milostenie, şi tot fără să scoată un cuvânt. Modest, smerit, cu o iconiţă în mână, puţin îndoit înainte, proptind cu şalele vizibil suferinde un stâlp. Se distingea astfel în şuvoiul lumii nesecat. Nu cred că avea vreo nădejde anume, ci o răbdare cu propriul necaz îndurând. Poate nu avea un acoperiş deasupra capului, nici vreo rudă care să-i facă un ceai fierbinte după ceasurile în care părea că se identifică trupeşte cu gerul şi cu ploaia. Pe el am îndrăznit să-l întreb cum îl cheamă şi care îi era necazul. "Sunt bolnav cu picioarele. Rău de tot. Am fugit din spital, că voiau să mi le taie, ca să nu mor. Dumnezeu cu mila, ce-o şti să facă cu mine. Da, am o fiică, şi am un acoperiş. Dar vine rar pe la mine, şi-mi ia tot ce am. Şi ciorapii din picioare mi-i ia. Matale ce zici de asta? Sunt necăjit şi mă doare"... Îi pun bănuţul în mână, şi el se tânguie cu lacrimi adevărate şi multe, mulţumeşte cu o recunoştinţă cum n-am mai văzut. În timp ce mă îndepărtez şi traversez spre Lupoaică, încă îi mai aud glasul ireal de dulce, ca al bunicului meu, cândva, când era în lumea aceasta şi mă iubea lăcrimând mângâiat, fericit că mă are. Lacrimile adevărate, averea lui, mila lui şi cuvântul bun către mine copil, le regăsesc în fiinţa acestui cerşetor din Piaţa Romană, în cuvântul lui bun ce se pierde din auzul lumii în trecere neistovită...
          
Mi-amintesc de un tânăr în cârje, apărut ca din pământ la poarta unei biserici de pe Calea Victoriei. Era un ger cumplit, mi-era foame şi rupeam dintr-o pâine fierbinte pe care abia o cumpărasem. Băiatul se uita la mine, de departe, cum mâncam. Totul în jur parcă se pustiise deodată din voinţa cuiva. Nici maşini, nici trecători, nici sunete. Nimeni. Am trecut strada ca plutind, ca împinsă de la spate de o mână nevăzută, ştiind însă că nu mai aveam nimic prin buzunare. Oprindu-mă din mestecat, i-am întins restul de pâine, contemplând şi conştientizând disperarea ajunsă la limită a acelui învineţit de soartă sărac la poarta bisericii. Când a luat pâinea, mâna i s-a desprins cu greu de pe cârja rece, de care parcă era lipită ca de când lumea. "Muream de foame, eram gata să cad aici, pe trotuar. Dar v-am văzut venind cu pâinea asta binecuvântată şi m-am rugat să mă vedeţi cât sunt de prăpădit. Şi atunci aţi trecut strada"... L-am lăsat acolo, îndreptându-mă spre redacţie. Strada s-a umplut la loc de lume şi de maşini, de sunete stridente şi de aerul ei normal şi bine cunoscut. De câte ori trec prin acel loc simt gust de pâine caldă în gură, şi mi-l amintesc pe tânărul în cârje ca pe un înger disperat, şi mă înfiorez ca de o vedenie, ca de un mort înviat cu ajutorul unei îmbucături...
          
Câţi necăjiţi ne ies în cale De ce îngăduie Dumnezeu atâta suferinţă la sufletul lor? Sigur, există un răspuns, o noimă, o provocare bună pentru noi. Ei fac parte din realitate şi sunt din ce în ce mai mulţi. Priveliştea îi încorporează ca pe nişte umbre fără glas, ale noastre poate, dintr-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Numai Dumnezeu cunoaşte ce ne rezervă viaţa şi cum ni se rânduiesc paşii în calea lor. Mulţi dintre ei sunt oameni cu educaţie şi bun simţ, de o politeţe mirabilă, cu mintea plină de gânduri bune şi gura plină de uimitoare binecuvântări rostite ca din carte, pentru pâinea primită şi pentru bănuţ. Ştiu să vorbească frumos în toată restriştea lor. E o politeţe aparte, o bună creştere şi o smerenie în glasul lor, şi toate la un loc, venind din partea unor necăjiţi şi ofensaţi, ne fac să ne regândim propria viaţă şi propria sărăcire. Puterea lor, poate resemnarea lor de a îndura, este ca de dincolo de firea omenească, de grija cea lumească. Transparenţa lor, ştergerea lor din lume, pe nesimţite, bolile şi lentoarea lor într-o vlăguire atât de dură... Unul dintre aceştia, cucerit şi credincios cu adevărat, mi-a spus cândva: -"Cu mărul acesta roşu în braţe şi cu colacul acesta aburind şi bine rumenit te voi aştepta în Rai. Ai grijă să nu te rătăceşti".