Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Cu Jiøi Gruntorád despre 10 000 de tipărituri clandestine de Doina Jela


În Senováûne námìstí nr. 2, nu departe de faimosul turn cu orologiu şi de Piaţa Franz Kafka, se află sediul uneia din atracţiile mai puţin obişnuite ale Pragăi. Locul are la prima vedere aparenţa unui club de cartier, cu vrafuri de dosare depozitate peste tot şi cu inscripţii şi citate ironice, comentînd semnificaţia deloc evidentă a obiectelor de artă pop ce împodobesc pereţii şi rafturile.

Unul din aceste obiecte, aflat aproape de intrarea în holul strîmt, poate servi drept emblemă şi comentariu global: este o Olivetti uşoară, cu claviatura intactă, dar cu suportul şi ruloul pentru banda de scris „extirpate”. Poartă eticheta „Maşină de scris pentru disidenţi”. Pe un perete, în mărime naturală şi înrămată, o lopată vopsită în roşu aprins. Obiectul are legenda „Sabia lui Damocles în cea de-a doua jumătate a secolului XX, într-o ţară a socialismului real”. Semnificaţia textului nu are nevoie de explicaţii. Şi foarte repede, nici sediul care adăposteşte acestă expoziţie deschisă cândva clandestin, într-o moară părăsită, de artişti ca Michal Blaûek sau Milan Beránek. Instituţia este în realitate o istorie vie, plină de umor şi totuşi extrem de riguroasă, o uimitoare cronică a celor aproape cincizeci de ani de comunism cehoslovac. Mai exact, a rezistenţei spirituale la comunism, neasemănătoare cu nici o alta, a acestei ţări.

Graţie lui Jiøi Naëinec (cunoscut traducător din literatura română în Cehia, pasionat de Mircea Eliade şi I.D. Sîrbu, autor, împreună cu Libuëe Valentová, a unicului dicţionar de literatură română ce există în limba cehă), pot să descopăr cîteva din tainele fabuloasei Biblioteci de Samizdat de la Praga.

Cititorul ar trebui să aibă privilegiul să privească mulţimea de afişe cu conţinut comico-satiric la adresa realizărilor socialismului real, trimise cu balonul dirijabil peste graniţă de angajaţii „Europei libere” din Germania Federală vecină prin anii ’70. Ar trebui să vadă chipul actorului interzis şi apoi emigrat, Jaroslav Kohout, mirîndu-se şi el candid, de „progresele” patriei căzute sub ocupaţie rusească. Să răsfoiască un ghid turistic al Pragăi destinat americanilor, în care sînt trecute drept obiective turistice închisorile politice de maximă siguranţă, sau sediile secrete de anchete ale Securităţii cehoslovace; albume cu desene şi compuneri ale elevilor care-şi exprimau idei rezultate din educaţia „omului nou”. Ar trebui să vadă cărţi ale unor cunoscuţi autori interzişi, scoase în samizdat în una, două, trei ediţii, prevăzute toate, conştiincios cu absurda formulă „orice reproducere se pedepseşte conform legilor în vigoare”. În fine, ar trebui ca vizitatorul să răsfoiască volumul Ceski Snar, al lui Ludvík Vaculík (cunoscut editor şi autor de samizdat în anii „normalizării” impuse de tancurile sovietice) în acea ediţie clandestină de prin anii ’70, împodobită cu fotografiile tuturor protagoniştilor ei, unii în ţinute mai mult decît sumare, surîzînd în spatele unor tufişuri (toţi sînt personalităţi marcante ale vieţii intelectuale underground de după ocupaţia sovietică). În mijlocul volumului, nudul splendid al unei blonde avînd drept unic accesoriu o pisică. Fără explicaţiile lui Jiøí Na ëinec însă, toate aceste mostre de „desidenţă uşuratică” ar risca să fie răstălmăcite. De la el aflu, de pildă, că frumoasa blondă este dactilografa care a bătut la maşină sute de mii de pagini de romane, povestiri, eseuri interzise, sute de petiţii, scrisori deschise, rapoarte către comisii internaţionale ale drepturilor omului şi apeluri pentru eliberarea din închisori a unor confraţi. Tot Jiøí Na ëinec îmi face cunoştinţă cu gazda acestei neobişnuite biblioteci. Jiøí Gruntorád, el însuşi un personaj descins parcă dintr-un roman de Milan Kundera sau Ludvík Vaculík, bărbos şi cu ochii de un albastru intens, scînteind de maliţie, îmi arată cu precădere piesele umoristice, uneori licenţioase, din fabuloasa-i colecţie. Îi place să-şi surprindă vizitatorul, mai mult decît să-l impresioneze. A fost, totuşi, unul dintre cei mai activi şi mai tenace agenţi ai culturii paralele din Praga paralizată de frică şi ruşine după invazia sovietică şi sinuciderea lui Jan Palach şi a lui Jan Zajic. Elev, fusese constrîns, ca urmare a participării la protestele intelectualilor împotriva ocupaţiei sovietice, să-şi abandoneze studiile şi să-şi cîştige existenţa cu acea „sabie a lui Damocles”, ce ocupă acum un loc de onoare în micul muzeu: a fost fochist, apoi zidar şi muncitor manual, asemeni multor artişti şi scriitori azi foarte cunoscuţi.

Jiøí Gruntorád primeşte cu bucurie darul pe care Jiøí Na ëinec a venit să i-l facă: primul obiect de samizdat românesc din colecţia lui, manuscrisul dactilografiat al romanului Adio, Europa! de I.D. Sîrbu, scos clandestin din România de Jiøí şi de soţia lui Lidia, în primăvara lui 1989, şi acceptă cu plăcere discuţia ce urmează. (D.J.)

Î. Cum v-a venit ideea să înfiinţaţi o asemenea bibliotecă?

R. Biblioteca de samizdat de la Praga s-a născut din nevoia de a pune la dispoziţia marelui public acele texte care au avut o circulaţie subterană, limitată, în anii de dinaintea „revoluţiei de catifea” şi care se numesc cu un termen generic samizdat, nefiind vorba însă în colecţia noastră doar de acest tip special de scriere. Biblioteci de acest fel există în Rusia, una mare se află de pildă la Muzeul Saharov, din Moscova, în RDG, în Polonia. La Varşovia este cea mai bogată, dar acolo există cred mai multe asemenea biblioteci. În ce ne priveşte, imediat după 1990, am început demersurile pentru înfiinţarea bibliotecii ca instituţie independentă, la adăpost adică de tutela şi de controlul statului, socotind că acest statut este singurul cere-i convine. Scopul nostru a fost acela de a umple una din „petele albe” ale istoriei noastre recente. Sîntem convinşi că unul din stîlpii de susţinere ai democraţiei este accesul liber la informaţie, fără îngrădire şi manipulare şi am încercat să contribuim la realizarea acestui drept.

Î. A fost greu s-o înfiinţaţi?

R. Demersurile legale, birocratice, financiare au durat ceva, biblioteca devenind accesibilă publicului abia în octombrie 1990. Dar am fost sprijiniţi de „Fundaţia Cehoslovacă a Cartei 77” şi de numeroşi oameni de cultură, printre care însuşi preşedintele de atunci, Václav Havel.

Î. Cu ce aţi început efectiv colectarea?

R. Am început cu exemplarele de samizdat din propria-mi arhivă, textele publicate de „Edice popelnice” (editura de samizdat din anii normalizării de care m-am ocupat chiar eu) şi cu cărţile, manuscrisele, materialele colecţionate de mine în aceeaşi perioadă. Aveam, la început, aproximativ 2000 de volume şi un fond reprezentativ de reviste, ziare, alte documente. În paralel, din 1991, am înfiinţat Fundaţia LIBRI PROHIBITI, cu scopul de a asigura susţinerea financiară pentru funcţionarea şi dezvoltarea bibliotecii. Printre membrii fondatori se află numeroşi scriitori, artişti, politicieni, cehi şi slovaci, iar activitatea lor este în întregime benevolă.

Î. Citaţi-mi cîţiva din membrii fondatori ale căror nume ar putea spune ceva şi în România...

R. Václav Havel, Ivan Klíma, Hana Ponická, Zdenìk Urbánek, Ludvík Vaculík, dar şi oameni de ştiinţă ca Vilém Preèan, directorul Institutului de Istorie Contemporană al Academiei de Ştiinţă din Republica Cehă, fostul ministru al Culturii, Pavel Tigrid ş.a. Azi findaţia numără 182 de membri, dar lista este deschisă, astfel încît oricine vrea să ne ajute contribuind la dezvoltarea bibliotecii este bine primit.

Î. S-a îmbogăţit biblioteca în cei aproape 13 ani de funcţionare?

R. Avem astăzi peste 22.000 de cărţi şi 1700 de titluri de periodice, obţinute prin achiziţii, schimburi, împrumuturi şi donaţii. Noi înşine copiem aici exemplarele unice şi preţioase, pentru a le putea pune la dispoziţia cititorilor.

Î. Puteţi să-mi faceţi o prezentare mai sistematică a acestui patrimoniu?

R. Biblioteca este compusă din mai multe secţiuni:

1. Colecţia de samizdat ceh propriu-zis, între anii 1970-1980, numărînd mai bine de 10.500 de exponate, atît lucrări editate în acea perioadă de edituri clandestine (fiindcă au existat mai bine de 100 asemenea edituri), cît şi texte scrise pur şi simplu la maşină. Colecţia mai cuprinde 342 de titluri de periodice şi cele mai importante dintre ele sînt complete;

2. Cărţi şi periodice publicate în exil, rezultat al muncii a peste 35 de edituri, care au avut un program susţinut de editare a autorilor interzişi în ţară şi peste 400 de editori care au scos în mod sistematic texte în limba cehă. Avem colecţiile complete ale multora dintre ei şi mai mult de 720 de titluri din periodicele exilului ceh, începînd din 1940 pînă azi;

3. Lucrări monografice de istorie, politică, literatură, din prima şi a doua rezistenţă, ceea ce la noi înseamnă rezistenţa dintre 1939-1945, împotriva ocupaţiei naziste, iar apoi cea din prima perioadă a ocupaţiei sovietice;

4. O colecţie de samizdat străin – polonez, slovac, rusesc, redegist. De fapt, cu excepţia polonezilor, de la care avem vreo 600 de titluri, cărţi şi publicaţii, samizdatul rusesc şi cel redegist sînt slab reprezentate; la fel cel maghiar. Iar din cel românesc, avem doar ceea ce am primit azi;

5. Colecţia de cărţi şi periodice ale exilului străin, slovac, rusesc, ucrainean, polonez, de la 1920 pînă azi, cuprinde aproape 1000 de piese;

6. Avem o colecţie de peste 2290 de volume şi 430 de reviste în limbi străine referitoare la Cehoslovacia sau la alte ţări comuniste, sau pe tema drepturilor omului, inclusiv traduceri din limba cehă; o arhivă de documente privind violarea drepturilor omului în blocul sovietic, petiţii, comentarii, scrisori deschise, afişe, fotografii.

Ultimele două secţiuni cuprind literatură secundară, dicţionare, cărţi, reviste, cataloage despre literatura samizdat şi exil, lucrări monografice etc. şi o secţie audiovizuală. Aceasta din urmă a luat fiinţă în 1993, din iniţiativa lui Aleš Opekar şi azi avem 1790 de casete, 199 CD-uri şi 89 de înregistrări de gramofon cu lecturi şi seminarii underground înregistrate sau filmate, cu muzică interzisă, cu alte manifestări nonconformiste din epocă.

Î. Biblioteca dvs. este şi un foarte activ atelier de lucru, aici se citeşte, se copiază, se înregistrază şi chiar se cercetează în vederea elaborării unor lucrări ştiinţifice, biografii de scriitori disidenţi, monografii tematice.

R. Biblioteca este deschisă patru zile pe săptămână, de la ora 1 la ora 5, şi oamenii vin să studieze, să facă copii după documente, să pregătească lucrări academice. Sala de lectură are 18 locuri.

Î. Aseară, aici la Praga, la emisiunea „Vrei să fii milionar?”, un tînăr care ştia multe a ezitat o vreme înainte de a spune de ce origine poate fi cuvîntul samizdat. Are vreun impact munca dvs. asupra marelui public?

R. Anul trecut, cel puţin, biblioteca s-a bucurat de o atenţie constantă din partea presei cehe şi străine, s-au scris articole, s-au făcut emisiuni de radio şi televiziune, atît aici cît şi în străinătate. Primim zilnic vizitatori, dăm consultaţii prin telefon şi e-mail, reproducem şi copiem pentru cei ce ne solicită mii de pagini. Pentru o bibliotecă fără salariaţi permanenţi, este o activitate destul de intensă. Numeroase instituţii din ţară şi străinătate, cum ar fi Institutul pentru literatură cehă, Institutul de Istorie contemporană, Muzeul literaturii, Muzeul şi Arhiva muzicii populare din Praga, dar şi Central State Archive sau British Library din Londra ne solicită ajutorul. Studenţii, atît cehi cît şi străini îşi aleg teme de cercetare aici. Am contribuit astfel la realizarea a numeroase lucrări, filme documentare, dicţionare, monografii pe tema samizdatului, a istoriei recente, în general. S-au realizat cu ajutorul nostru monografiile unor importanţi scriitori precum Bohumil Hrabal, Jiøí Nìmec, Sergej Machonin, Václav Havel, Jan Patoèka. Noi înşine am editat cărţi, cataloage, dicţionare, indice bibliografice. Multe dintre ele le-am putut transpune şi pe internet. În fine, televiziunea cehă a realizat un serial de 50 de episoade numit Samizdat, în colaborare cu LIBRI PROHIBITI.

Î. I-aţi dat tînărului de aseară destule şanse să ştie ce e samizdatul. Privind în jur, mă cuprinde invidia ca româncă. Aici maşinile de scris n-au fost înregistrate la poliţie pentru ca, de exemplu, atunci cînd multiplicaţi o carte interzisă, să fiţi imediat prins?

R. Nu, aici, maşinile de scris nu au fost niciodată interzise sau înregistrate, după sistemul practicat în România. Dar Securitatea avea controlul asupra vînzării maşinilor de scris şi diferite metode de a menţine acest control fără ca posesorii maşinilor s-o ştie. De pildă, încă din magazin modificau insesizabil caracteristicile claviaturii, deplasau uşor o literă, sau mai multe. Pentru maşinile deja achiziţionate, pătrundeau în apartamente în lipsa locatarilor şi băteau cîteva rînduri. Aveau astfel un fişier cu cartotecile tuturor maşinilor de scris din Praga. Fiecare maşină era cunoscută şi deci sursa unui samizdat putea fi imediat depistată. Fişierul respectiv este o preţioasă achiziţie a noastră. Cel care ni l-a dăruit, ne-a donat şi o colecţie de samizdate confiscate chiar de el pe vremuri. Dar producţia de samizdat era aşa de mare încît făcea imposibilă sancţionarea promptă a fiecărui „producător”. În plus, căile prin care intra în ţară literatura interzisă erau numeroase. Se aduceau cărţi în cutii de detergenţi, în camioane cu marfă obişnuită; de la Budapesta, veneau în portierele autoturismelor, special amenajate. Intrau 10 volume în fiecare portieră. Mai era aşa-numitul samizdat sălbatic, fiecare ins care citea o carte greu accesibilă o copia pentru prieteni.

Î. Care era criteriul după care o carte devenea samidat?

R. Diferite şi variate. Unele cărţi erau reproduse fiindcă nu se mai publicau deloc în Cehoslovacia, fără raţiuni politice aparente. De pildă, cărţile despre yoga, despre Tibet, despre religii orientale, în general. Tot ce nu se afla sub control marxist putea fi susceptibil de interdicţie şi în orice caz nu se tipărea oficial. Circula deci în samizdat. Circula astfel Lordul inelelor a lui Tolkien, pentru simplul motiv că ţara imaginară de acolo amintea vag de Cehoslovacia sovietizată. Am să vă arăt una din rarităţile bibliotecii, care în mod sigur vă va interesa: Mircea Eliade, Pe Strada Mîntuleasa, copiată de Havel pentru prieteni. E o ediţie din 1967. mai avem, în traducerea unui necunoscut, Mitul eternei reîntoarceri. Avem, de pildă, editată clandestin, întreaga operă a lui Jan Patoèka, în 22 de volume, fiindcă autorul nu se publica oficial. De cele mai multe ori, cărţile se copiau şi circulau în samizdat atunci cînd ediţia legală se epuizase sau fusese retrasă în urma unui scandal sau a unei interdicţii. În general, nu autorii erau interzişi, ci cărţi. Altele erau multiplicate fiindcă, apărute în străinătate, ajunseseră la Praga în-

tr-un număr mic de exemplare. Era vorba de regulă de manuscrise din Cehia, scoase clandestin peste graniţă, tipărite afară şi reintroduse în ţară tot clandestin.

Stejarul şi viţelul de Soljeniţîn este una din cele mai copiate cărţi, dar avem aici şi prima ediţie, publicată în Franţa, a Arhipelagului Gulag şi Doctor Jivago şi chiar Orizonturi roşii, a lui Pacepa. Un autor mult copiat este Czeslav Milosz. Avem adevărate ediţii bibliofile, în cîte 20 de exemplare, cu grafica originală, a unor poeţi expulzaţi, precum Jiøí Kolar, Vladimir Vokolek... Alt text preţios este acel al Cartei 77, din care avem două exemplare în original. Deosebit de mult ţinem la cărţile din colecţia Petlice (în româneşte „Lacăt”) apărute sub îngrijirea lui Ludvik Vaculík. Au apărut în colecţia lui toate cărţile lui Hrabal, ale importantei poete Lenka Procházkova, ale lui Jan Lopotka...

Î. Cam cîte exemplare avea o asemenea ediţie?

R. Pînă în 2000. Dar şi numai 10-20, atunci cînd reproducerea se făcea la maşina de scris.

Î. Foarte multe cărţi nu ar fi fost interzise într-o ţară normală şi faptul că le deţineţi reprezintă însăşi normalitatea, nu?

R. Bineînţeles. Suprarealiştii, Heidegger, ‡apek sau Masaryk nu aveau de fapt de ce să fie interzişi. Totuşi cărţile lor constituiau rarităţi. Ca şi unicul ziar de limbă cehă din Israel. Dar nu şi documentele tuturor proceselor politice din Europa de Est între 1968-1988, care cred că sînt o raritate şi acum.