Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Cu şi de Terry Gilliam de Alexandra Olivotto


Profit de oportunitatea de a fi văzut un film (Fraţii Grimm) care nu a apărut încă pe marile ecrane româneşti pentru a face din nou critică de întâmpinare. Pe care o să i-o fac şi unei pelicule din 2002 (Pierdut în La Mancha), tot neapărută în România. Fireşte, cele două îl au în comun pe Terry Gilliam. În primul, e pur şi simplu regizor. În al doilea, e tot regizor devenit personaj într-un film despre filmul pe care îl face. Vă prindeţi? Pe când era în Monty Python, Gilliam nu prea avea la inimă arta actoriei şi juca foarte rar în scheciuri sau filme, şi atunci în roluri minor-episodice. Aşa că atunci când a trebuit să treacă în faţa camerei şi-a păstrat şi privilegiul de a rămâne în spatele ei. Cu alte cuvinte, Pierdut în La Mancha este un documentar realizat de Keith Fulton şi Louis Pepe, despre un regizor (Gilliam) care încearcă să facă filmul la care a visat toată viaţa şi care se dovedeşte a fi un eşec lamentabil. Diferenţa dintre cele două pelicule este că documentarul a fost mega-aclamat, denumit ca ,spectaculos" de New York Times, lăudat la greu de Woody Allen, în timp ce filmul artistic a fost demolat de toată critica la unison.

Contemplând eu acest contrast, am ajuns la o dilemă. Recunosc că prizez cu mare plăcere cam toate filmele lui Gilliam, inclusiv Baronul Münchausen, un alt lungmetraj împovărat de probleme bugetare, dar asta să mă fi orbit la defectele Fraţilor Grimm?

N-aş zice, doar sunt şi fan Rivette, şi când a dat-o în bară, mi-a sărit în ochi... Bun, atunci hai să încerc să răspund argumentelor contra - Fraţii Grimm pas cu pas, şi atunci putem sta strâmb şi judeca drept.

Primul: Roger Ebert afirmă că ,filmul e invenţie fără structură" şi că ,pare un stil în căutarea unui scop", la care adaugă că ,elementele care sunt grozave în sine, dar neasamblate într-o naraţiune". Dezacord complet. Toată inovativitatea filmului vine tocmai din integrarea unor basme, mai exact a unor motive incipiente de basm, în structura narativă. Exemplu: Scufiţa Roşie care devine o fetiţă dintr-un sat, răpită ca şi alte fetiţe. Abia la sfârşit faci legătura cu basmul, pentru că realizezi că ea a fost luată de un bărbat fermecat care în majoritatea timpului asumă forma unui lup. De fapt, îmi permiteţi o înfloritură de stil, basmele integrate ar atârna ca nişte franjuri de scheletul narativ central care este foarte clar: fraţii Grimm sunt doi escroci care apără populaţia naivă de evenimente supranaturale pe care tot ei le înscenează. Prinşi în flagrant delict de către autorităţi, sunt trimişi într-un sat din apropierea unei păduri fermecate, sat din care sunt răpite fetiţe. Sarcina lor e de a le salva, dar, ca să îşi atingă scopul, trebuie să învingă vrăjile unei regine nemuritoare care controlează pădurea. Cât de complicat vi se pare? Unul dintre fraţi, Will (Matt Damon), e un soi de mercenar cinic, în timp ce Jacob (Heath Ledger) chiar crede în magie. Colaborarea lor e esenţială, tocmai pentru că îşi servesc reciproc de ghizi: unul pentru lumea reală, celălalt pentru cea fermecată. O altă problemă intervine aici, în opinia aceluiaşi critic american: inconsistenţa personajelor. Dixit el: când sunt escroci, când clovni, când magicieni pe bune. Iar nu înţeleg de ce îi tratează colectiv, când sunt două personaje cel puţin distincte. Fraţii sunt forţaţi prin forţa împrejurărilor să se adapteze la lumi pentru care nu sunt pregătiţi. Jacob este un aficionado al basmelor şi urmează reţetele lor odată confruntat cu pădurea fermecată. El e un clovn în lumea reală, unde dispreţuieşte magia falsă la care trebuie să se preteze într-un context în care credinţa în supranatural e apanajul inepţilor. Într-o lume fabuloasă, el e magician pe bune. Lucrurile stau altfel cu Will, care e escroc până la os şi nu a crezut vreodată că lucrurile pe care le mimează conştiincios pot fi reale şi aplicabile. El e un clovn, şi încă unul confuz, în lumea fabuloasă de existenţa căreia se îndoieşte de altfel la fiecare pas. Ideea de bază a filmului este că experienţa lor supranaturală este una de redempţiune pentru amândoi: Will este scos din rutina cinismului lui de fiecare zi, iar Jacob se adaptează diferit la lumea reală odată ce se convinge că nu e nebun şi că magia există.

De aici se poate deduce că scheletul narativ nu are nimic în comun cu basmele (în care există o singură lume, un Făt-Frumos perfect de la început la sfârşit etc.) cel puţin nu în sensul în care ar vrea Roger Ebert. Poveştile de adormit copiii sunt întâi în stadiul de franjuri narative, pentru ca apoi să fie sublimate în mizanscenă, una dintre cele mai coerente pe care le-am văzut. În acest punct intervine clivajul remarcat de criticul american de film. Mai exact, poveştile de adormit copiii n-ar mai adormi pe nimeni în viziunea lui Gilliam. Dimpotrivă, se restaurează cruzimea basmului, faţa lui întunecată implicată de legăturile acestei specii cu subconştientul, calitatea lui de nisipuri mişcătoare. Efectul este într-adevăr o tramă care nu e de basm, vizavi de o mizanscenă de basm. Ce nu înţeleg este de ce acest clivaj e calificat drept negativ. Mie una mi se pare că aduce complexitate. Mai exact, ne aflăm în 1796, un timp în care raţionalismul era noua religie, iar tot ce era ,magic" se repudia ca superstiţie de oameni inculţi. În loc să suprapună trama peste mizanscenă, cum ar fi fost corect după litera cărţii, Gilliam alege o altă traiectorie, în care basmul, în stadiu marginal, mai mult bănuit decât arătat, ameninţă să cucerească centrul ocupat de raţiune. Bingo, aceeaşi relaţie între supraego şi id, şi tot aşa. Această traiectorie ideatică, dinspre periferie către spaţiul central, din scenariu se regăseşte la nivelul decorului: satul e lângă pădure, care e - definită drept marginală - organizată concentric în jurul unui turn, anume acel turn din care pornesc toate nenorocirile. Dar de fapt, satul îi e marginal pădurii, în ordinea magică, fiind doar o resursă de materie primă (nu vă spun ce fel că vă stric plăcerea vizionării), adicătelea exact cum tratează sătenii codrul. Rezultatul este o deconstrucţie de zile mari.

Nici BBC-ul nu e mai blând cu Gilliam. Criticul de film numeşte pelicula ,fantezie pe jumătate decentă cu ceva râsete". O fi pe jumătate decentă, pentru că e doar pe jumătate fantezie? Partea proastă e că nu prea dă argumente, afirmă doar că Gilliam nu e îndrăzneţ când lucrează pe scenarii al căror autor nu e el şi critică umorul, cică forţat, fără a se referi la nici o secvenţă. Tot un critic britanic comentează ,linia dizgraţioasă" a poveştii - ce-o mai fi şi asta - şi afirmă că naraţiunea nu îşi ia avânt decât în ultimul act. Da, fireşte, acolo intervine climaxul. Trama nu e cea a unui film de acţiune, cu o întorsătură la fiecare pas, ci mai degrabă a unui film poliţist, care se adânceşte gradat. Mai exact: filmul începe cu suprapunerea unor secvenţe cu răpiri ale copiilor şi ale unor secvenţe privind activitatea cotidiană a fraţilor, pentru ca apoi planurile să se întrepătrundă. Apoi mai apare un flashback, relevant pentru aceste două planuri pentru că pregăteşte interferenţa cu ultimul. Odată combinaţia efectuată, apare un terţ plan al acţiunii, dominat de generalul Delatombe (Jonathan Pryce, protagonistul din ,Brasil"), după care al patrulea, generat de activitatea magică din turn. Toate aceste iţe narative se reunesc, fireşte, în final. E o construcţie complicată, dar dizgraţioasă?!

Un alt critic de peste ocean comentează că acest film va adormi spectatorii din întreaga Americă, aceasta fiind afirmaţia cea mai disproporţionată pe care am găsit-o, până şi britanicii sunt mai indulgenţi. Am explicat cât de intricată e trama. La care adăugaţi fascinaţia halucinantă a lui Gilliam pentru detalii vizuale, unghiurile care te ameţesc - face şi în acest film figura lui preferată cu macaraua care porneşte de la un amănunt şi se ridică la o imagine extrem de încărcată - şi n-o să ştiţi la ce să vă uitaţi întâi, numai de somn nu o să vă ardă...

Uite aşa v-am spus povestea şi am uitat de al doilea film, pe care vă promit că îl iau la puricat săptămâna viitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara